numarul 7, septembrie 2003

Statul-natiune, istoria si Noua Europa

Metamorfoza europeana a secolului XXI, accelerata de ambitia crearii unui superstat care sa fie rivalul de succes al celorlalti colosi mondiali, se va reflecta si în însasi esenta organizarii nationale pe continent. Dupa cum afirma istoricii occidentali, a venit timpul sa putem depasi  limitele rigide impuse de ideologia nationalista a secolului al XIX-lea si sa ne dedicam în exclusivitate unui viitor grandios în care cetatenia europeana va face uitate orgoliile locale si va furniza o cooperare pacifica.

Daca occidentalii au rezolvat aceasta problema, ori sunt pe cale de a o rezolva, nu acelasi lucru se poate spune si despre Europa de Est. Pe lînga partide si publicatii nationaliste, pe linga mentalitati ancorate în etnicitate, Estul ofera si o baza permanenta de auto-multiplicare a sentimentului national: manualele de Istorie. Scrise dupa modelele consacrate ale sfîrsitului de secol XIX si avînd drept scop constientizarea identitatii nationale, manualele prezinta în mod triumfalist un trecut glorios, presarat de o multitudine de razboaie cu vecinii, popularizeaza eternele tensiuni interetnice de la frontiera si construiesc în mintea elevilor imagini depasite, în care superioritatea se întretaie cu ura, admiratia si desconsiderarea diverselor natiuni europene.

Din dorinta de a asigura o uniformitate continentala în predarea Istoriei, o comisie educationala formata din specialisti U.E. a creat un set de modele care ar trebui sa ghideze programele din Est. Din nefericire, modelele acestea reflecta în mod dureros diferentierele de civilizatie între un Vest prosper, integrat si solidar, în care nationalismul a ajuns, cel mai adesea, o piesa de muzeu si un Est înca prea convulsiv, cu o foarte actuala obsesie identitara, care, dupa secole de furtuni politice, nu doreste altceva decît o reconstructie nationala care sa garanteze eliberarea de sub tutela diferitilor « Frati mai Mari ».

Noile modele în predarea Istoriei, tiparite sub forma unor manuale ajutatoare, au fost create în Germania si raspîndite, începînd cu acest an,  în toata zona Estica. Ele explica faptul ca exista o responsabilitate suprema a istoricilor de a dezvolta o imagine care sa prevaleze în societate, o imagine aflata în consonanta cu « moda » generala europeana sau cu spiritul veacului.

Plecînd de la aceasta premisa, manualele de Istorie nationala nu ar mai trebui sa fie monumente închinate unui stat-natiune muribund, carti care stimuleaza nationalismul si fanatismul, ci sa reflecte relatiile multiseculare pasnice între etniile batrînului continent. Scrierea si comunicarea Istoriei nu ar mai trebui facute în spirit national, cu exagerarea gloriei locale si cu accentuarea razboaielor itra-europene, ci într-un spirit comunitar care sa ne permita sa depasim cea mai periculoasa si iluzorie inventie a modernitatii: inventia identitatilor.

În repetate rînduri specialistii vestici atrag atentia ca « Trecutul e o tara straina », pe care trebuie sa-l privim detasat, iar statul-natiune sau statul teritorial ar fi o constructie nefireasca, urmare a unei ideologii depasite, o entitate creata întîmplator, în urma unei conjuncturi efemere. Simbolurile statului national sunt de fapt simboluri inventate de elite burgheze, care încercau astfel sa-si oficializeze instrumente ideologice de dominatie asupra maselor, simboluri ale dementei autoritare, care nu se mai potrivesc cu deplina constiinta civica  a omului european de astazi.

Fiind invitati sa gîndim istoria Europei viitoare în alti termeni decît cei care au fost folositi la educatia noastra, suntem stimulati sa acordam înca încredere natiunilor dar sa facem o distinctie clara între acestea si statele artificial create în urma exploziei ideologiei romantic-nationaliste a secolului al XIX-lea. Statul-natiune fiind un concept perimat, cade de la sine si ideea de granita, frontierele primind eticheta de linii artificiale, arbitrar trasate în Evul Mediu sau în Epoca Moderna, care nu coincid cu etnicitatea si care ascund mai mult un potential conflictual decît unul de cooperare.

Este greu de presupus cum se vor metamorfoza generatiile viitoare care vor învata de pe asemenea manuale. Cert este ca noile elemente vor fi întîmpinate, probabil, cu neîncredere sau chiar cu opozitie de catre generatiile actuale, fie ele si gresit îndoctrinate de curentul trecut al national-comunismului. Daca astazi suntem învatati ca trecutul national nu a fost altceva decît o iluzie ideologica, ce ne împiedica sa ne întrebam daca viitorul nu e o alta himera (comunitara) frumos ambalata astazi si servita cu delicatete, pentru noile scopuri ale unei noi ideologii, raspîndite de o cu totul alta elita care, însa,din nou, doreste sa înrobeasca masele ?

Pentru natiunile vestice, a caror identitate este recreata de gloria unui trecut cu nuante universale si care se hraneste dintr-o cultura majora coplesitoare, nu se pune problema diluarii nationale, dar pentru noile generatii din Est, învatate sa absoarba cultura Hip-Hop si sa refuze Traditia, acest nou mod de a prezenta Istoria poate fi unul foarte bulversant. Constientizînd ca loialitatea fata de staul-natiune nu mai înseamna nimic, ignorînd simbolurile nationale si echivalînd tot trecutul cu dimeniunea politico-ideologica, riscam sa facem pasi hotarîtori pe drumul involutiei de la natiune la simpla populatie estica. Chiar daca vom avea multumirea sa ne vedem parte a Marii Europe…

Mihai Florescu