numarul 7, septembrie 2003

Cuviosul Siluan Athonitul si cunoasterea lui Dumnezeu

În Stâlpul si Temelia Adevărului Pavel Florenski remarca gradul mai scăzut  de elaborare a dogmei Duhului Sfânt  în comparatie cu cele a Tatălui si Fiului, găsind o explicatie a acestei stări de fapt în „caracterul exceptional al întâlnirilor cu Duhul Sfânt”, (Florenski, p.77). Dacă despre Dumnezeu- Tatăl aduce mărturie Vechiul Testament iar despre Dumnezeu-Fiul Noul Testament, despre cel de-al treilea ipostas al Sfintei Treimi luăm cunostintă mai ales din scrierile ascetilor deoarece „viata ascetică, adică viata în adevăr, este dirijată de Sfîntul Duh”, (Florenski, p. 76). Părintii pustiei adeveresc prin propria experientă că prin harul Duhului Sfânt cunoastem Adevărul, adică deofiintimea Sfintei Treimi. Dar si monahilor le este dat harul în momente deosebite iar acest dar poate fi lesne pierdut. Părintele Florenski crede că Duhul Sfânt nu poate fi dobândit deplin decât la plinirea vremurilor „atunci când făptura îsi va însusi integral biruinta lui Hristos asupra Mortii”, (Florenski, p. 77). Până atunci „nu sunt posibile decât momente si clipe de  iluminare cu Duhul”, (Florenski, p.77). Însă existenta acestor momente, cu toată raritatea lor, sunt mărturia puternică a prezentei Duhului Sfânt în sufletul omului. Dacă adăugăm trupurile neputrezite ale sfintilor, chezăsie a triumfului asupra Mortii, avem dovezi vii că Dumnezeu este mereu alături  de noi.

O extraordinară mărturie în acest sens aducea la începutul urgisitului veac XX cuviosul Siluan Athonitul. După zecile de ani de nevointă la Sfântul Munte el lăsa posteritătii un număr de însemnări care s-au dovedit „unul dintre cele mai tulburătoare documente spirituale ale epocii noastre”, ( Ioan.I.Ică jr. în Siluan, p.5). Publicate de ucenicul său Sofronie, gândurile cuviosului Siluan arătau nemărginita iubire a Domnului, harul Duhului Sfânt si puterea mântuitoare a smereniei. Este interesant faptul că însemnările athonitului au fost publicate cam în aceeasi perioadă cu lucrări cum ar fi bunăoară Mitul lui Sisif a lui Albert Camus, în care celebrul autor francez discuta despre absurdul existentei umane. Pentru Camus absurdul este contrariul sperantei, este„acea evidentă pe care omul o constată fără să consimtă la ea”,(Camus, p.47). În fata adversitătilor vietii „omul absurd” ia act de realitatea ostilă, nu o acceptă dar nici nu încearcă să o schimbe, considerând că nu există nici o sperantă. Omul se refugiază într-un fel de epoché, sub care musteste sfâsierea lăuntrică si deznădejdea.

Din contră, părintele athonit ne spune că există o sperantă pentru că există Dumnezeu, ce este alături de noi. Lumea aceasta nu este un iad al deznădejdii, deoarece iadul a fost binecuvântat de Kenoza Fiului, dovadă supremă a iubirii divine, prilej de îndumnezeire a omului. Icoana pogorârii în iad, înfătisându-l pe Hristos prinzând pe Adam cu putere de mână si eliberându-l din ghearele mortii, ne sugerează că, oricât de grea ar fi situatia în care ne aflăm, există o nădejde, un punct de sprijin.

Părintele Siluan   a citit si a crezut aceste lucruri din Scripturi si Sfintii Părinti dar, mai mult decât atât, el s-a învrednicit de cunoasterea iubirii lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt:”Prin duhul Sfânt am cunoscut iubirea Domnului. Iubirea Domnului e iubire arzătoare. Duhul Sfânt nu ne-a descoperit numai cele de pe pământ ci si cele ce sunt în cer”,(Siluan, p.125). „Fără Duh Sfânt omul nu e decât tărână si păcat. Domnul îi creste pe copii săi prin Duhul Sfânt, îi hrăneste cu Prea Curatul Lui Sânge si cu trupul Lui Prea Curat, si toti cei ce urmează Domnului se fac asemenea  Domnului, Tatăl lor”, ( Siluan, p.42). Cel atins de har cunoaste o bucurie nesfârsită, odihnă în Domnul si iubeste pe Dumnezeu si întreaga creatie: „Este cu neputintă de tâlcuit felul cum ne iubeste Domnul. Numai prin Duhul Sfânt poate fi cunoscută această iubire si atunci sufletul o simte într-un chip neînteles”, (Siluan, p.125).

Mândria, orgoliul propriilor opinii, sunt cauze care împiedică omul să cunoască pe Dumnezeu:”Chiar dacă ar studia toate cărtile pământului, omul mândru nu va cunoaste niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh”, ( Siluan, p.40). Mândria, ego-ul exacerbat, instinctul de conservare ce loveste în altii opacizează sufletul, fiind cauze majore ale Răului, după cum arăta într-un studiu părintele Stăniloae, (Stăniloae, p.143). Dorind să ne prezervăm fiinta, ne închidem în sine, fiind de fapt mai aproape de moarte. Numai aparent paradoxala deschidere către ceilalti si către Domnul, prin iubire si renuntare de sine, ne oferă gustul împlinirii si restaurarea persoanei. Pentru aceasta trebuie să lepădăm mândria si să apucăm calea smereniei. Este o afirmatie care sochează spiritul individualist al zilelor noastre, care vede în smerenie o calamitate, propovăduită de cei slabi, fiind o manifestare a lasitătii si fricii. Aceste lucruri amintesc de acuzatiile aduse în antichitate crestinismului, că ar fi o religie a sclavilor si femeilor slabe de înger.

Este suficient însă să parcurgem rândurile lăsate de Siluan pentru a vede ce falsă este această opinie, si de câtă putere si tărie de caracter trebuie să dai dovadă pentru a renunta la voia proprie si a te lăsa în voia lui Dumnezeu. După cum s-a spus, putini oameni pot fi considerati cu adevărat crestini, deoarece crestinismul autentic presupune renuntări si nevointe de care nu toti sunt în stare.

Odată obtinut Duhul Sfânt prin smerenie, monahul întelege întreaga putere a cuvintelor lui Hristos: „Învătati de la mine smerenia si blândetea”, smerenia fiind, după spusele lui IoanI.Ică jr. „o participare treptată prin har la actul divin al Kenozei, smereniei intra-trinitare a Fiului devenit accesibil prin Întruchiparea Lui prelungită în Biserică, fiecărui crestin, căruia îi oferă baza si modelul îndumnezeirii”, (Siluan, p. 36). Este însă de ajuns un gând rău, o clipă de mândrie, pentru ca harul Duhului Sfânt să dispară. Atunci sufletul intră în deznădejde, deoarece nici o frumusete si bogătie de pe lume nu-l poate înlocui. Odată ce a cunoscut harul, sufletul nu mai poate fi atras decât de dorul de Dumnezeu, despre care cuviosul Siluan ne-a lăsat pagini de mare fortă. După ani de nevointe, Siluan a aflat modalitatea de a păstra harul divin, sintetizată în formula devenită celebră: „Ţine mintea în iad si nu deznădăjdui”, pe care o lămureste astfel: „Monahul care cunoaste taina luptei duhovnicesti izgoneste prin smerenia lui orice înăltare a mintii lui si toată mândria. El spune: ”Sunt întradevăr mai rău decât toti si nevrednic de îndurare”, ( Siluan, p.214).

Experienta duhovnicească a părintelui Siluan ne arată că pentru a cunoaste pe Domnul e nevoie de cele trei daruri afirmate de apostolul Pavel: credinta, nădejdea si dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este suprema împlinire, însă pe drumul lung al nevointelor e nacesară credinta, pentru a porni, si de nădejde, pentru a trece peste obstacole. Când un păcat a ocultat iubirea lui Dumnezeu, credinta si nădejdea vin să o restaureze.

Cel smerit si care a dobândit pe Duhul Sfânt nu poate să nu iubească toată făptura si să dorească mântuirea tuturor. „Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios; dar l-am rugat pe Dunmezeu să mi le ierte si El mi-a dat nu numai iertare, dar încă si Duhul Lui. Vezi, iubirea lui Dumnezeu fată de noi!” Experienta iubirii si milostivirii divine este atât de tuburătoare, încât părintele Siluan nu o poate păstra numai pentru sine, ci o vesteste întregii umanităti, pe care o iubeste din tot sufletul. Rostul redactării cărtii sale se regăseste în acest strigăt:”Fratii mei, în genunchi vă rog, credeti în Dumnezeu, credeti că Duhul Sfânt e cel ce dă mărturie despre El în toate Bisericile si în sufletul meu”,( Siluan, p.42).

Părintele athonit este constient de riscurile vorbirii despre Dumnezeu. Odată, un monah îi reprosa:” Se simte în tine mândrie. De ce vorbesti atât despre Domnul?” (Siluan, p.238). La acestea Siluan se întreabă:”Sufletul meu iubeste pe Domnul, cum voi ascunde acest foc care-l aprinde? Sunt vrednic, fireste, de chinurile vesnice, dar El m-a iertat si mi-a dat harul Său, care nu poate rămâne ascuns în suflet... Să spun sufletului meu: „Ascunde în tine cuvintele Domnului?” Dar cerurile toate cunosc ce a făcut, în milostivirea lui, Domnul pentru mine, si voi fi întrebat de ele de ce ai ascuns darurile Domnului si n-ai vorbit oamenilor ca toti să iubească  pe Dumnezeu si să-si găsească odihna în El”, ( Siluan, p.239).

Asadar, nu din mândria de a-si etala performantele ascetice a scris Siluan, ci din iubirea sa de oameni si din credinta că milostivirea lui Dumnezeu este pentru toti. El este constient ca nimeni altul de limitele cărtii sale. Ea nu poate înlocui defel pe duhovnic, pe care staretul athonit îl recomandă cu căldură celor ce aleg calea ascezei. De asemenea, nu toti pot urma în amănunt calea urmată de un monah, însă Siluan ne asigură că si simpla credintă îsi are virtutile ei, iar rugăciunea nu poate fi împiedicată de nimic. Ce a scris el au mai scris si altii, lucru firesc de vreme ce e vorba de calea străbătută de atâtia nevoitori si binecuvântată de Biserică. El a lămurit mai bine anumite aspecte si a scris într-un stil mai accesibil gusturilor de azi. Însă de mărturia lui era nevoie, fiind utilă credinciosilor, asa cum a considerat si Fericitul Augustin când si-a scris Mărturisirile care „laudă, prin cele bune si cele rele ale mele pe Dumnezeu cel Drept si Bun si înaltă spre Bumnezeu mintea si inima omului”, (Retractationes, II). Însemnările lui Siluan îi vor întări pe unii pe drumul credintei, pe altii îi vor îndemna să pornească pe el, pe altii îi vor lăsa indiferenti. Şi de acest lucru era constient Siluan când a scris parabola cu vulturul si cocosul ( Siluan, p. 242). Dar si pe acestia i-a iubit, s-a rugat pentru ei pe pământ si se roagă acum în ceruri pentru ca Domnul să le cerceteze si lor sufletul.

George Enache

Bibliografie

Augustin,1994- Fericitul  Augustin, Confessiones-Mărturisiri, traducere de Nicolae Barbu, Bucuresti, 1994. Vezi mai ales cartea a X-a, XXVII, 38.

Augustin, 1997- Fericitul  Augustin,Retractationes-Revizuiri, Bucuresti, 1997.

Camus- Albert Camus, Mitul lui Sisif, traducere de Irina Mavrodin, Bucuresti, 1968.

Florenski- Pavel Florenski, Stâlpul si temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrieri, traducere de E. Iordache, studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Iasi, 1999.

Siluan- Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii si iadul smereniei, tr. de pr. Ion Ică si diac. Ioan I. Ică jr., introducere de diac. Ioan I. Ică jr, Iasi, 1994.

Stăniloae-Dumitru Stăniloae, Ortodoxie si românism, studiu introductiv de C-tin Schifirinet, Bucuresti, 1998.