numarul 7, septembrie 2003

Apel la unitatea Noii Drepte Crestine

Tin să precizez încă de la început că nu sunt si nu mă consider un expert mo­de­rator/negociator, sau cum vreti să-i spuneti. De fapt, nici nu este vorba de asa ceva. Este vorba aici de credinta si dragostea noastră pentru niste valori care nu sunt si nu pot fi negociabile. Mai tin să mentionez că nu mi-am propus “să dau lectii” cuiva, cu atât mai mult cu cât generatia mea a esuat lamentabil, lăsând discipolilor o mostenire otrăvită, cum se întâmplă atunci când micimile omenesti ajung să prevaleze asupra principiilor. Am devenit experti în a vedea – sau, dacă nu există, în a inventa – paiul din ochiul aproa­pelui. Am devenit si suntem “mexicani”, “codrenisti”, “simisti” – dar nu mai suntem camarazi. Am uitat smerenia, dragostea si iertarea, care stau la baza credintei noastre or­to­­doxe, fără de care nu suntem nimic, sau suntem doar niste aventurieri între altii. Cităm zilnic cuvintele lui Hristos, ale Apostolilor si ale inaintasilor nostri, invocăm neîncetat Biserica, Neamul si Ţara, dar parcă nu mai tinem seama că aceste valori aveau în constiinta ctitorilor miscarii nationale semnificatia unor simboluri supreme, pentru care n-au pregetat să-si dea viata. Privindu-ne, eroii si martirii neamului nostru se răsucesc probabil în mormânt, văzând nemernicia noastră: tara se scufundă în mocirla dejectiilor comuniste, în timp ce noi, victime sigure ale celor care măsluiesc cărtile istoriei, precum si ale egoi­smelor noastre personale, asistăm impasibili la deriva ei. Ţara piere si baba se piaptănă!

S-ar mai putea spune multe despre generatia mea, dar mă opresc aici si încerc să vă spun câte ceva despre Fundatia “Patria Mumă”: un grup de bătrâni, de tineri si de foarte tineri, care nu ne-am împărtit nici grade, nici functii. Toti ne considerăm români, vrem să fim români si nu ne este rusine să ne mărturisim românitatea. Pe toti ne uneste credinta în valorile traditionale ale Ortodoxiei. Cu totii considerăm că merită si trebuie să dăm o sansă dreptei crestine românesti, ajutând-o să se redescopere si să renască din pro­pria cenusă.

Vrem o dreaptă modernă, capabilă să meargă în pas cu vremea, urmând traditiile generatiei care a fondat-o (“Generatia de la ‘22”), dar nu imitându-le epigonic, ci valo­ri­ficându-le creator. Vrem să cultivăm tot ceea ce este bun si universal în trecutul nostru de luptă si jertfă. Asa ne definim noi, cei ce vă cerem tuturor ajutorul. Nu este un secret pentru nimeni că, împărtiti în grupuri si grupulete, veti fi victime sigure ale celor ce vor să vă sugrume, asa cum au reusit s-o facă odinioară cu generatia noastră. Suntem toti de aceeasi parte a baricadei. Dorinta, speranta si ruga noastră către Cel de Sus este ca voi, cei mai tineri, să dati dovadă de o mai mare întelegere si întelepciune decât noi, să învătati mai bine atât din virtutile cât si din greselile generatiilor trecute. Toti credem – cum spunea Valeriu Gafencu, “sfântul închisorilor” – că “această tară va fi salvată de tineretul care va întoarce din nou la biserică acest popor”. Nu vreau să abuzez de cuvinte mari. Sunt convins că lucrul cel mai important de care avem nevoie acum se poate rezuma printr-un singur cuvânt: COLABORARE (sau ÎMPREUNĂ-LUCRARE, cum frumos se spune în limbajul nostru bisericesc).

Colaborare mai presus de toate egoismele si ambitiile personale. Mai presus de “blestemul tracic”, de “războiul românilor contra românilor” – una dintre cele mai trau­matizante mosteniri ale dictaturii comuniste. Colaborarea este o piedică sigură în calea ce­­lor care vor să ne strivească pe rând, unul câte unul. V-ati grupat în jurul câtorva reviste, fiecare cu profilul ei, dar care, sub diverse forme, respectă si cultivă aceleasi mari repere traditionale. Nu ne priveste si nu vrem să ne amestecăm în gospodăreala dumnea­voastră. Nu văd însă de ce nu am putea colabora, cu atât mai mult cu cât trebuie să admi­tem ca pe o evidentă că nimeni nu poate detine monopolul nationalismului si al credintei, si nimeni nu este suficient de puternic ca să răzbească numai pe cont propriu.

Poate că m-ati înteles. Iar dacă nu m-ati înteles, atunci vom căuta noi, cei mai de departe, să vă întelegem, chiar dacă nu vă vom putea aproba. Oricare ar fi răspunsul dum­neavoastră, atitudinea noastră rămâne neschimbată, încercând să vă ajutăm pe toti, în limita posibilitătilor noastre fizice sau materiale.

Tocmai de aceea adaug: nu asteptăm un răspuns de complezentă sau “în doi peri”; avem obligatia/datoria morală ca între noi totul să fie clar, cu respectul si întelegerea dato­rate fiecăruia.

J. V. Iamandi, (Montréal, Canada)