numar - pilot, 2002

"Traditia – e oare nevoie s-o reamintim? – nu acceptã asimilarea cu traditionalismul: conservatorism sterp si repetitiv, inevitabil blocat într-o formã temporalã subalternã (ideologicã, religioasã, politicã), silnic prezentatã ca supremã, imperisabilã si chiar (de ce nu?) «sacrã». Nu asa vom fi în stare sã presimtim adevãrul traditiei autentice, cãreia i se adaugã, spontan, calificativul de ea însãsi impus: vie. Traditia veritabilã dãinuieste, vom spune, într-o regiune a fiintei ce însoteste, de la origini, formele si epocile temporale, o regiune în care se manifestã sensul actual si ultim a tot de advine. Acest sens transcendent, mai curînd decît aparentele – adesea venerabile – care îl propun si ascund totodatã, acest sens se cere – si e dat – Traditiei sã-l recunoascã. Veghea ei atinteste orizontul Spiritului liber («acolo unde e Duhul e libertatea»). Sensibilitatea ei – cãci se poate vorbi despre o «sensibilitate» fatã de Traditie – este inclusivã, nu exclusivã" (André Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în traditia rãsãriteanã, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 135).

Traditii si apucãturi

Traditia (sau Predania, cu un arhaism ce redã perfect întelesul etimologic al cuvîntului) înseamnã transmiterea de la o generatie la alta a unei valori deschise, înzestrate pe de o parte cu capacitatea unei deveniri interne, iar pe de altã parte cu aceea de a genera noi valori complementare. Traditia e o realitate întotdeauna vie, dinamicã si organicã; dacã un dat traditional îsi pierde aceste atribute, atunci nu mai avem de-a face cu o traditie propriu-zisã, ci doar cu o simplã relicvã a trecutului (survivance du passé). Aceasta este si diferenta fundamentalã dintre Traditie si traditionalism: prima este memorie creatoare, al doilea este memorie osificatã. Orice traditionalism riscã, în ultimã instantã, sã se constituie într-un cimitir al Traditiei, într-un formalism rigid si steril, precum cel al fariseilor din vremea lui Iisus.

O formã curentã a traditionalismului prost este apucãtura (rezultanta în românã a lui "asa am apucat" – motivatie comodã a "încremenirii" existentiale). Apucãtura reprezintã o pseudo-traditie, un fel de inertie primitivã de ordin mental sau comportamental, o "formã" care îsi ignorã "fondul". Traditia este creatoare, apucãtura este repetitivã. (În termeni blagieni, traditia este "catalizatoare", apucãtura este "imitativã"). Altfel spus, traditia pro-pune o continuitate calitativã si organicã, pornind de la o esentã modelatoare, în vreme ce apucãtura cautã a im-pune un soi de continuitate cantitativã si mecanicã, pornind de la un mimetism exterior.

A distinge între traditii si apucãturi tine de "deosebirea duhurilor". Adeseori, apucãtura tinde sã treacã drept traditie, asa cum, dupã vorba paulinicã, Satana se îmbracã în înger al luminii. Lumea româneascã de azi trãieste din plin tensiunea axiologicã dintre traditii si apucãturi. Diavolul românesc se "împieliteazã" adesea în propriile noastre inertii (care nu se regãsesc doar într-un anume primitivism existential, ci si într-un anume conventionalism propagandistic). Înstrãinati de duhul Traditiei autentice, dar resimtind obscur nevoia unor repere identitare, ne lãsãm purtati de ispitele unui conservatorism sterp si decerebrat (atunci cînd nu adoptãm, dimpotrivã, fronda dizolvantã a modernitãtii, filosofia "dracului cu cãrti", care este un alt mod al diavolului de a lucra în actualitate). Asa cum slãbirea adevãratei credinte predispune la superstitia ieftinã (sînt oameni "destepti" care considerã religia drept "o superstitie", dar sînt convinsi cã, dacã le taie calea o pisicã neagrã, "o sã le meargã rãu"!), tot asa eclipsa adevãratei traditii predispune la un conservatorism superficial si falimentar (fata reprobabilã a "mioritismului" nostru, dar si a ortodoxismului triumfalist*). 

Cãderea Traditiei în apucãturi este semnul mortii sufletesti a unui neam – o formã de sclerozã comunitarã. Ea poate fi la fel de primejdioasã unui destin national ca si pierderea identitãtii. Or noi ne miscãm astãzi, mai mult decît oricînd, între monstruozitatea uitãrii de sine ("Eu nu mai sînt eu"...) si caricatura unei memorii vicioase (lumea lui "asa am apucat")! 

Urgenta acestei vremi ar fi sã ne (re)descoperim traditiile si sã ne cenzurãm apucãturile. Sã ne asumãm trecutul/memoria în spirit, nu în literã. Sã facem saltul esential (si exorcizator) de la suficienta gregarã la responsabilitatea cuminecãtoare. Sã pãrãsim idolii tribului pentru Dumnezeul Cel Viu, Care este Alfa oricãrei traditii si Omega oricãrei apucãturi.

Rãzvan  Codrescu