numarul 1, martie 2003

Generatia pierduta

România nu este o tara. Exista doar pe harta, ca realitate politico-juridica, cu un teritoriu delimitat, o limba si o structura etnica dominante. Si punctum. România nu este o tara fiindca ii lipsesc oamenii. Fara oameni, statul e ca un corp din care lipseste sufletul. Nu vibreaza, nu emotioneaza. Nu-i vorba ca n-ar exista oameni din punct de vedere fizic. |nsa, notiunea de om nu cuprinde doara lcatuirile din carne si oase, ci mai ales taria de caracter.

Ca sa fie o tara, România are nevoie macar de o generatie de caracter. Prin aceasta ar putea supravietui.

Într-un stat normal, o generatie vârstnica si responsabila conduce si pregateste terenul generatiei urmatoare, mature, ale carei vârfuri de excelenta ocupa deja esalonul al doilea al puterii de stat; generatia matura produce (material si spiritual), iar generatia tânara se formeaza, reprezentând garantia viitorului natiunii.

România si-a distrus generatiile viabile. Norocul ca generatia pasoptista si-a atins obiectivele, pentru ca altminteri, nu mai vorbeam azi de nici un fel de Românie, am fi fost în situatia kurzilor. Tinerii de atunci au fost si ei loviti de generatiile mai vârstnice, dar le-a fost favorabil contextul international. Ei au realizat România moderna si au crescut în spiritul valorilor lor si generatia de dupa ea.

Dupa 1920, într-o Românie mare, bulversata de noile realitati interne si externe, era nevoie de un salt calitativ, de o noua generatie providentiala, capabila sa faca fata noilor provocari si noului statut al României în lume. Generatia anilor ’20 si-a asumat indrazneata acest rol. O generatie de eroi si de carturari uriasi, constienti de menirea lor si gata sa si-o asume indiferent de risc. Nu a fost suficient…

În “buna” traditie româneasca, tinerii au fost atacati cu brutalitate de generatia maturilor si de cea a vârstnicilor, de acum institutionalizate si folosind armele statului. Poate ca, pâna la urma, entuziasmul si curajul tinerilor ar fi biruit, ca în cazul pasoptistilor, daca si ei ar fi avut parte de o situatie externa favorabila. Nu au avut. Drept pentru care nu una, ci doua generatii de exceptie au fost martirizate. Parte din tinerii de atunci au infundat puscariile comuniste, parte au murit in rezistenta armata sau s-a exilat. Asa a ajuns România în pragul disparitiei. Numai exigentele Razboiului Rece si necesitatea blocului comunist de a fi solidar si stabil, au impiedecat deznodamântul previzibil, blocând punerea în practica a unor idei precum planul Valev.

|nghetata în “stabilitatea” comunista, România a început sa simta în piept un suflu cald. O noua generatie, a celor nascuti la sfârsitul anilor ‘60, inceputul anilor ‘70 incepea sa se ridice. Aceasta este generatia care a iesit în strada în decembrie 1989, beneficiind de o conjunctura externa favorabila. Numai ca prea idealista, timida si respectuoasa fata de “batrâni”, s-a dat la o parte. Cu zâmbete perfide, hienele comunisto-securiste au luat puterea politica. Infiltrati în toate partidele “democratice”, manipulând orgoliile nemasurate si senilitatea putinilor reprezentanti ai generatiei interbelice ramasi, neocomunistii au confiscat Puterea. Si a fost ultima zvâcnire de impotrivire a tinerilor: fenomenul Piata Universitatii. „Golanii”  au fost insa evacuati curând din zonele libere de neocomunism. |nfrânti, si-au investit bruma de incredere ramasa in „opozitia democratica”. |ncepând cu anul 1992, s-au vadit, încetul cu încetul oportunismul, mediocritatea, diletantismul si relele intentii ale celor în care îsi pusesera tinerii sperantele, lucru confirmat definitiv de guvernarea acestora din 1996-2000.

Dezamagiti, tinerii au început sa plece din tara. Acest exod, nu doar de creiere, ci mai ales de coloana vertebrala, este, dar mai ales va fi în viitor, ruinator pentru România. Aceasta este o generatie pierduta, atât fata de sine însasi, dar mai ales pierduta pentru România. Efectele se vor vedea în timp; vor fi teribile.

Exista, deci, o nevoie stringenta ca aceasta generatie pierduta sa se regaseasca, sa-si uite blazarea, sa-si adune fortele, sa se organizeze si sa creeze structuri civice, dar si politice. Avem nevoie de o generatie în plina emulatie a spiritului, care sa creeze. Este sansa României de a capata nu doar forma, ci si esenta, consistenta, de a-si împlini destinul în aceasta parte a lumii, devenind nu doar un centru politico-militar de putere si un centru de stabilitate în sud-estul Europei, cât mai ales un pol cultural.

E timpul sa se afirme culturile europene tinere, considerate “mici”. România a început acest proces înainte de razboi, dar aripile i-au fost retezate de  invadatorii barbari. Este timpul sa se ridice si sa învete sa zboare din nou. Pentru aceasta, trebuie înlaturat balastul generatiilor înacrite si ipocrite, a “domnilor-tovarasi”, care de 14 ani conduc alternativ destinele acestei tari, carora nu le pasa de neam, de credinta, de istorie. Iar generatia tânara sa-si asume dreptul si datoria de a conduce.

Mihail Albisteanu*

*doctorand in istorie