numarul 1, martie 2003

Avertisment

- despre o grafie corectã - 

Una dintre cele mai nefericite masuri luate oficial dupa 1989 este revenirea la scrierea cu â si sunt. Ratiunile care au stat la baza ei, cînd nu au fost pur demagogice, au ramas mai degrabã nostalgic-sentimentale.

Adevãrul este ca orice limbã vie are tendinta fireascã spre simplificare si regularizare, iar comunistii, înainte de a comite o agresiune ideologicã, legiferaserã evolutia obiectivã a limbii, ordonînd-o ortoepic si ortografic. A fost unul dintre putinele lucruri pozitive înfãptuite în perioada postbelicã, în perfect acord cu principiul de baza care guverneazã scrierea româneascã: cel fonetic (un sunet=o literã).

Dacã ar fi sã scriem etimologic (adica altfel decît citim, cum scriu francezii sau englezii), atunci, pe lângã â, ar trebui, sã folosim (uneori chiar în unul si acelasi cuvînt) si ô, scriind nu fîntînã, nici fântânã, ci fôntâna (de la latinescul fontana), sau ê, scriind nu vînt, nici vânt, ci vênt (de la latinescul ventus) etc. Se stie cã pe vremuri numele unui celebru cotidian era grafiat etimologizant nu cu ã, ci cu é: Adevérul (cf. lat. verum), iar publicul mai neinstruit, ignorând semnul ortografic é (confundat cu e) si obisnuit ca noi citim asa cum scriem, se chinuia penibil sa pronunte… Adeverul! Cam asa se întîmpla astazi cu sînt, sîntem, pe care lumea se chinuieste sa le pronunte sunt, suntem, conform ortografiei în vigoare, desi pronuntarea corecta a fost dintotdeauna cu î. Daca limba româna ar proveni din latina clasicã sau literarã, si dacã principiul scrierii noastre ar fi unul etimologic, atunci ar trebui sã scriem cu û (sûnt). E însã dovedit stiintific cã românescul sînt nu se trage din forma de indicativ sunt, ci din forma de conjunctiv sint, generalizatã ca indicativ în latina popularã; prin urmare, aici etimologia însãsi ne trimte spre grafia cu î. Nenorocirea este cã în ultimii ani, din tendinta naturalã spre unificare si regularizare, multi ajung, derutati de context, sã grafieze sânt (ceea ce este complet gresit dupã toate normele)! În fine, dacã în unele cazuri (“camp” din campus, “bãtrân” din veteranus etc.), scrierea cu â face mai transparentã etimologia latineascã a cuvîntului (argument de bazã al “reformistilor” postdecembristi), în alte cazuri o obscurizeazã, cãci n-avem de ce sã grafiem râpa sau râu (în loc de rîpã, rîu) cînd în latinã avem chiar i: ripa, rivus (sau rius). Cum n-avem de ce sã grafiem cu â bunãoarã numele slave (Soljenitîn, Eltîn etc.), în cazul cãrora grafia Soljenitân, Eltân este cel putin stranie.

E pe cît de simptomatic pe atît de ridicol cã, dupã 1989, cei mai înfocati partizani ai întoarcerii la vechea ortografie au fost tocmai comuniãtii reconditionati, girati în mod complice de o Academie dominatã numeric de ingineri si de impostori semianalfabeti, propulsati în tagma “nemuritorilor” pe vremea cînd patriotismul adevãrat se plãtea cu ani grei de închisoare. Multi au crezut c-o sã-si spele în felul acesta vechile pãcate, votînd o mãsurã care nu-i costa nimic. Zadarnic au protestat lingvistii profesionisti si zadarnic au fãcut frondã marile reviste culturale: mãsura a fost adoptatã si impusã sistemului de învãtãmînt, mediei si institutiilor oficiale, iar rezultatul ei imediat, cum si era de asteptat, n-a fost deloc vreo înviere a constiintei nationale, ci un haos total în materie ortograficã.

Revista Rost, desi constientã de caracterul nestiintific si producãtor de haos al ortografiei oficiale de azi, nu impune colaboratorilor ei o anume ortografie, ci publicã textele conform sistemului ortografic adoptat de autorii respectivi, cu conditia ca el sã fie folosit neoscilant în unul si acelasi text. Sperãm însã cã pînã la urmã probitatea stiintificã si realismul vor triumfa asupra criteriilor extralingvistice, iar ortografia se va adapta si oficial stadiului actual al limbii române.