numarul 3, mai 2003

Ziua si Noaptea

Moartea ar fi trebuit sa-i reaminteasca omului de neajunsurile si limitele existentei în materie si astfel sa-l mobilizeze pentru a iesi din aceasta stare si a se întoarce în Dumnezeu. Dar moartea are câteva neajunsuri, sau puncte slabe, repede speculate de omul pus pe capatuiala ca sef al fiintelor si spatiilor naturii: pare imposibila, sau oricum extrem de îndepartata, deci nepericuloasa, o buna parte din viata; este întotdeauna a altora; pare evitabila prin intermediul sexualitatii, care îi ofera omului o varianta (o justificare) de supravietuire. si chiar daca în continuare înfricosatoare, mai ales la boala si batrânete, sau când cineva drag dispare, si de neînvins, moartea a ramas un tonifiant pentru constiinta doar la batrânete sau la boala grea si nici atunci întotdeauna, sau tot mai putin, pentru ca cel mai adesea te astepti pâna în ultima clipa sa te uite. Poate daca ar intra o data în ea sa o “traiasca”si s-ar întoarce apoi pentru un timp al ultimei sanse, oamenii ar folosi acest timp altfel. Dar acest lucru nu se întâmpla pentru ca Dumnezeu vrea sa ne întoarcem catre el nu din frica (de ce ne asteapta sau de ce pierdem) ci în alegerea libera a iubirii.

În aceasta situatie, noaptea a fost sansa omului de a nu-si uita originea si dimensiunea, adica de a nu-si pierde complet capul. Nesfârsita, misterioasa si neînteleasa, adesea înfricosatoare, noaptea a fost timpul în care omul îsi pierdea siguranta: din stapân al naturii devenea fragila parte a unui Univers peste puterile lui de cuprindere si imaginare. Biblia nu ne spune daca omul a avut focul din chiar momentul izgonirii din Rai, sau l-a capatat mai târziu, dar daca nu l-a avut e lesne sa ne imaginam cât de teribile trebuie sa fi fost acele nopti în care, atunci când lipsea si lumina unei Luni pline, lumea pe care o stiai se pierdea într-un ocean de întuneric prin toate coplesitor, în care pâna si cei apropiati îsi pierd consistenta diurna si ramân doar un miros, o atingere sau o voce. Nimic nu mai e ceea ce era, ceea ce parea supus scapa din robie si devenea o posibila amenintare.

În fata acestei implacabile rasturnari de situatie, omul a încercat sa se apere, sa-si refaca siguranta zilei si s-a ascuns în spatele focului, al pesterilor, mai târziu, al caselor. Dar noaptea de dincolo de ziduri ramânea un timp al reconcilierii, al revenirii, al echilibrului între trufie si spaima, între senzatia coplesitoare de putere si senzatia coplesitoare de nimic. Trecerea de la întuneric la lumina se face si acum cu un mic tremur, un fior ca si cum te-ai întrupa în chiar acel moment. si pentru ca golul ei era înca proaspat în trupul si mintea omului acesta se ruga si apoi se culca.

Apoi omul a început sa aseze între el si noapte mai multe ziduri si mai multa lumina si înconjurat de acestea i s-a parut chiar a o învinge (omul pentru a se justifica ca tarâna are nevoie de a învinge, supune mereu ceva sau pe cineva). Ramâneau însa sub stapânirea noptii spatiile exterioare pe care palida si trecatoarea lumina a ferestrelor nu reusea sa i le fure, asa ca mai târziu, când stiinta si tehnica l-au ajutat, omul a adus lumina pe strazi si ulite. Primele luminate au fost orasele si lumina spatiilor exterioare a venit sa se adauge altor cauze producatoare de himere. Omul oraselor a fost primul care a început sa-l uite pe Dumnezeu si sa se creada Dumnezeu.

Fata de oras, satul sau gospodaria din sat se termina foarte repede si tot atât de repede începe stapânirea deplina a noptii. Becul, care poate ramâne toata noaptea aprins scotând curtea, casa si acareturile din întuneric si deci de sub neprevazut, a participat si participa la transformarea omului de la tara care, mai sigur pe el, neglijeaza, uita sau chiar respinge traditiile, nu mai vine la biserica si ajunge sa trateze supranaturalul cu îngaduinta, daca nu chiar cu indiferenta. Întunericul noptii, din gradina sau de dincolo de sat (unde poate conta din când în când pe mai misterioasa lumina a lunii si pe licaritul prietenos al stelelor), natura si manifestarile ei extreme – seceta, inundatie, vijelie, piatra, nameti – fac ca în sufletele celor mai multi sa ramâna totusi deschiderea catre o alta posibila lume.

,Din cauza perspectivei noastre vizuale, cerul de zi, luminos si albastru, pare limitat. Viata noastra zilnica se desfasoara – deprindere în mare parte pornita din spatiul închis în care locuim – tot într-un spatiu închis, doar ca mai mare. Suficient de mare cât sa dea orgoliului nostru senzatia de stapânire peste ceva important. În acest spatiu delimitat de pamânt (podea) si cerul pe care “umbla avioanele” (plafon) cu Soarele luminându-ne de sus (o alta limita, din moment ce îl vedem, e sus pe cer sau pe “bolta cerului”) actorul principal e omul.

Exista niste mici obiecte, asa-zis decorative, de felurite forme ,dar mai ales sub cea a unei calote transparente cu fund plat opac si având în interior un decor, un lichid si niste particole care agitate se împrastie în lichid. La oprirea miscarii si asezarea obiectului pe fundul sau particolele se lasa peste decor si dau o senzatie de iarna, de exemplu. Chiar acesta este si modul în care fiecare îsi închipuie – inconstient – lumea din jur: el în mijloc si o astfel de calota, peste o astfel de tipsie, acoperindu-l împreuna cu un anume peisaj urban, satesc sau din natura.

Noaptea însa proiectorul se stinge si vedem ca în spatele lui, în spatele acelei limite care parea definitiva – nemateriala desi aproape materiala – mai este ceva. Spatiul în care ne-am miscat se extinde brusc si se schimba. Spre deosebire de Soare, care e unul si înca si acela orditor, stelele sunt multe, de dimensiuni felurite (uneori ca un praf care se aduna ca nor de stele) si au în spate întunericul nesfârsit care e si în jurul nostru si e chiar si în noi. Daca ziua totul e limitat, noaptea ne întâlnim cu necuprinsul pentru ca, în fond, în întuneric nici noi nu mai avem contur.

Nici luna plina nu modifica imensitatea si maretia noptii: lumina ei palida, reuseste sa acopere mai slabele stele, dar nu întunericul cerului, si cu atât mai putin cel al pamântului unde ne ajuta sa vedem forme dar nu si detalii. Noaptea cu luna plina este o noapte a umbrelor, a formelor întunecate.

Noaptea îi dezvaluie, sau îi reaminteste omului esecul începutului, pe care, într-un impuls simplificator si caldut pentru constiinta lui – cea a unui stapân lipsit de responsabilitate – are pornirea, la lumina limitativa si asiguratorie a zilei, sa-l uite, uitând odata cu el si cine este.

Paul Ghitiu