numarul 3, mai 2003

Dezvoltarea si consolidarea pietelor.

Studiu de caz: agricultura românească

Una dintre consecintele deosebit de negative ale slabei dezvoltări a pietelor este situatia grea a agriculturii.

În viziunea noastră, evolutia agriculturii porneste de la un temei simplu: agricultura trebuie scoasă din starea de izolare.

Abordarea din punct de vedere economic a agriculturii nu se poate face fără a se tine seama de conditiile specifice, sociale si culturale ale satului românesc. În această privintă, optica noastră este esential diferită de cea pe care a cultivat-o, în mod traditional, gîndirea românească de dreapta. De la Titu Maiorescu si Mihai Eminescu si până la poporanism, sămănătorism ori gândirea culturală interbelică, principala virtute a satului românesc a fost socotită aceea a păstrării traditiilor românesti, a rezistentei sale în fata influentei culturii occidentale. Satul a fost socotit un climat al rezistentei credintei si al bunei cuviinte românesti. Pentru conservatorismul românesc, sub diversele sale forme, satul românesc a constituit o expresie a autenticului national.

Lipsită de un proces semnificativ de industrializare, economia românească a rămas preponderent agricolă, cea mai mare parte a fortei de muncă fiind ocupată în acest sector. Arhaică, atât în structura capitalului cât, si în structura veniturilor, agricultura românească a fost expresia elocventă a gradului de înapoiere a economiei românesti.

Procesul de colectivizare a rupt relatia naturală dintre tăran si pământul său. Cu exceptia unor suprafete restrânse în zonele de deal si de munte si a unor ocupatii precum oieritul, agricultura a devenit socialistă. Tăranul român a devenit salariat pe propriul pământ. Veniturile în agricultură au fost deosebit de modeste, iar sistemele de asigurări sociale ca si inexistente. Proprietatea cooperatistă a fost, practic, o formă a proprietătii socialiste. Tăranii au fost obligati să intre în cooperative, ei nu aveau nici un drept în administrarea proprietătii comune si în repartizarea câstigurilor. Nu se puteau retrage din cooperativă. Proprietatea era la fel de inalienabilă si indivizibilă ca si cea socialistă. Sistemele de preturi practicate în socialism au fost de asa natură încât, în comparatie cu costurile – motorină, îngrăsăminte etc. – veniturile erau întotdeauna insuficiente. Sistemul cooperatist înregistra pierderi uriase. Din când în când, conducerea comunistă proceda la asanarea datoriilor agricole, ceea ce nu însemna ameliorarea sistemului, ci doar că totul era luat de la capăt. Starea de deficit financiar a agriculturii a fost agravată si de faptul că în sarcina ei a fost pusă amortizarea unui urias sistem de infrastructură, de la amenajări funciare si până la irigatii.

Sistemul cooperatist a distrus baza privată a proprietătii în agricultură, a creat un sistem care a continuat pauperizarea, de data asta generalizată, a tăranului român. El a subminat mentalitatea tăranului român, căruia i-a dat un comportament de asistat, dată fiind dependenta totală de stat a veniturilor sale sau de sistemul cooperatist, care era o formă mascată a etatismului. Fenomenul de proletarizare a tăranului a avut consecinte deosebit de grave asupra microclimatului cultural al comunitătilor sătesti.

După 1990, viziunea politică cu privire la agricultură a fost haotică si demagogică. Ca întotdeauna, tăranul român a fost prima victimă a schimbării. Reforma agrară a fost făcută fără prea multă tragere de inimă de Frontul Salvării Nationale în anul 1991. Ca dovadă că procesul de punere în posesie si de acordare a titlurilor de proprietate a trenat, nefiind încheiat nici până astăzi. Caracterul lacunar al legii a dus la declansarea a sute de mii de procese între mostenitori, ca si la numeroase abuzuri din partea celor pusi să aplice legea. Întreprinderile agricole de stat nu au fost privatizate, ele rămânând să îmbogătească pe cei care le administrau, prin concesionarea în mod oneros a pământului arabil. Înglodate în datorii, cu parcul tehnic învechit, aceste intreprinderi sunt astăzi o pradă lipsită de apărare în fata celor în sfârsit dispusi să le privatizeze pe preturi de nimic si pe criterii strict politice.

În clipa de fată, proprietatea în agricultură este deosebit de fărâmitată. Proprietatea agricolă medie nu depăseste 1,5 ha. În aceste conditii cei mai multi dintre tărani nu sunt agricultori, ci grădinari. Ca să nu mai vorbim de navetismul agricol, de numerosii proprietari care locuiesc la oras si care adesea nu-si lucrează pământurile sau le folosesc pentru divertismentul duminical. Lipsind dirijarea centralizată a agriculturii, care putea dispune de mijloace financiare importante, sistemele de irigatii si de amenajări funciare au căzut în paragină. Parcul tehnologic nu a mai fost refăcut, astfel încât tăranii s-au întors, pentru a derula muncile câmpului, la plug, la coasă si la sapă. Evolutia preturilor a făcut ca, mai ales în primii ani postdecembristi, agricultura, prin actiunea foarfecelui preturilor, să înregistreze pierderi considerabile.

Agricultura românească are, astfel, o bază arhaică. Suprafata medie a proprietătii o face improprie pentru o exploatare rentabilă. Circulatia pământului este un proces marginal. Desi pământul este ridicol de ieftin, nu se găsesc cumpărători pentru simplul motiv că rentabilitatea sa este extrem de scăzută. Calitatea recoltelor este slabă, atât în ce priveste cerealele, cât si culturile de plante tehnice. Podgoriile si plantatiile pomicole cunosc un proces de degradare accentuată. Finantarea agriculturii se face exclusiv prin mijloace bugetare si acelea sunt cu totul insuficiente. Tăranii nu au acces la credite bancare pentru că, dincolo de lipsa de sansă în ceea ce priveste rambursarea lor, nu pot garanta cu nimic, bunurile imobiliare pe care le detin nefiind acceptate ca atare de bănci. Sistemele de asigurare a recoltelor sunt ca si inexistente, iar prevenirea riscului de calamităti naturale este nulă. Munca salarială este sporadică, iar relatiile capitaliste sunt extrem de firave. Excesul urias de fortă de muncă în agricultură si lipsa de resurse materiale face ca modul de desfăsurare a muncilor agricole să rămână aproape neschimbat de secole, cu singura diferentă că, în locul boilor, la plug trag astăzi vaci sau cai. Ceea ce nu e altceva decât un semn de sărăcie în plus.

Obiectivul strategic al Dreptei românesti în ceea ce priveste agricultura românească este scoaterea sa din starea de izolare. Depăsirea stării sale arhaice, învechite, costisitoare si sărăcăcioase are ca obiectiv fundamental integrarea agriculturii în economia românească si, ca un corespondent în plan social, integrarea satului în societatea românească. Precum se vede, strategia noastră împleteste elementul economic cu cel de natură social-culturală. Tentativa de a actiona numai în plan economic, fără efortul de a schimba mentalitatea tăranului român si fără a spori gradul de civilizatie a satului românesc riscă să fie sortită esecului. Poate nicăieri nu se observă mai bine decât în agricultură faptul că tranzitia este, întâi de toate, un proces cultural în care realitatea nu se poate reforma fără o reformă profundă în planul reprezentării.

Dezvoltarea agriculturii trebuie să fie, asadar, parte a unei strategii unitare, fără de care tot ceea ce a fost enumerat aici nu are nici un rezultat practic. În această dezvoltare corelată, strategia pentru agricultură trebuie astfel integrată încât această ramură să nu fie dezavantajată în raport cu industria. Agricultura nu trebuie să mai fie o plătitoare a costurilor tranzitiei, ci trebuie să devină o beneficiară a acesteia. În acest fel, un alt proces necesar, agitat propagandistic de comunism dar nerealizat, si anume diminuarea diferentelor dintre sat si oras trebuie, să se petreacă. Ceea ce înseamnă, de asemenea, generalizarea în mediul urban a regulilor pietei libere si respectarea lor. Iar interventia statului trebuie să tină seama de aceste reguli, sustinerea sa financiară sprijinind dezvoltarea pietei libere si nu hrănirea unei economii naturale anacronice.

Toate aceste obiective sunt menite să transforme mediul rural si mica gospodărie tărănească. Din formă de subzistentă, agricultura trebuie să devină formă de acumulare. Tăranul devine fermier. El participă la jocul pietei. În acest fel, el iese din atitudinea de resemnare si de pasivitate. Esecurile repetate în ce priveste depăsirea propriei stări de sărăcie si starea de incomunicare cu autoritatea politică a sedimentat această stare. În mediul rural românesc bântuie o stare pe care am putea-o numi “neajutorare dobândită”. Starea de pesimism care este generalizată în mediul rural si care favorizează optiunile paternaliste poate fi, astfel, înlocuită cu o stare activă, de implicare. Dacă pe un tăran îl pot influenta astăzi, în ziua votului, aburii mititeilor si aroma tuicii date în fata sectiei de votare, sau pungile cu sigla partidelor în care li se oferă un pachet de zahăr si o sticlă de ulei, fermierul va fi interesat de politicile agricole. Atunci satul românesc nu va fi la fel de vulnerabil în fata mesajelor populiste.

Varujan Vosganian