numarul 3, mai 2003

Recompensele tăcerii

Grecii credeau că “teoriile” vechi si numai ele au valoare; cu cât o idee era mai veche, cu atât greutatea ei crestea. Noi credem sau vrem să credem contrariul. Cu asta, încercând să ne sporim valoarea proprie, de fiinte ale prezentului, ne-am epuizat din prima clipă orice sansă de a supravietui stingerii noastre, ne-am refuzat, altfel spus, posteritatea. O civilizatie care nu investeste decât în prezent a încetat de mult să mai existe.

*

Mă întrebati ce e iubirea? Este acel ceva care nu se epuizează doar cu vârsta fiecărui individ, ci si cu vârsta speciei. Altfel spus, părintii nostri erau mai capabili să iubească decât noi si mai putin capabili decât părintii lor. Iubirea este sentimentul care scade geometric în populatii, pe măsură ce umanitatea tinde aritmetic spre tărmul istoriei.

*

Orice culoare ar avea istoria, fundalul va fi întotdeauna rosu, din cauza sângelui.

*

“Iubirea de tară” nu a dispărut din cauza…tării, ci din cauza lipsei iubirii. Cum ar putea omul zilelor noastre, căruia lumea în care trăieste nu-i îngăduie nici un fel de sentiment, să-si iubească tocmai tara, adică realitatea cea mai abstractă a universului său mental? Iubirea de tară a rămas, într-adevăr, singura formă de legătură între individul vremii noastre si grecul devotat polis-ului. Dar, în timp ce acesta din urmă se hrănea cu Homer si era sâcâit de tiradele lui Socrate, bietul nostru patriot de astăzi este alimentat cu filozofia hedonistă a anglo-saxonilor, a căror capacitate de a construi imperii se amestecă ciudat cu absenta oricărei tensiuni sentimentale sau filozofice de adâncime. Americanii de astăzi sunt printre cele mai stupide popoare cunoscute de istorie, dar cu toate astea statul-imperiu pe care l-au construit e cu adevărat impresionant. Când istoria nu mai are nevoie de spirit pentru a se manifesta, înseamnă că nici omul nu mai are ce căuta în templu ei nestatornic.

*

Iată ce se poate întâmpla cu cuvintele: “temerar” a început să însemne cel care nu se teme de nimic, cel care înaintează aproape orbeste într-o anumită directie. Cuvântul vine de la “temere”, adică de la teamă. Temerar este, de fapt, cel care, fortat să meargă înainte, “se teme” la tot pasul în ce priveste soarta lui si a drumului său. Pentru lumea în care trăim acum, orbită de ideea avântului cu orice pret, temerarul a devenit un fel de berbec de săpat în mină, un automat al deschiderii de noi galerii de înaintare. Numai că…berbecii de mină înaintează în întuneric, ca si temerarii nostri de astăzi. Căci numai masinile nu se tem de nimic, ele, care merg în întunericul cel mai deplin…

*

Înainte de a fi om, omul a fost fiară. După ce a devenit om, îl asteaptă un viitor de masină. E corectă această “filosofie a istoriei”? Oare nu trebuie inversată?

*

Vedeti capătul Istoriei? Acolo, Adam încă o asteaptă pe Eva, care îl asteaptă, naivă, pe sarpe…

*

Să vorbim mereu despre aceleasi lucruri, ne îndemna Heidegger. Asta si facem, doar că unii dintre noi îsi imaginează că sunt chemati să spună lucruri noi. Filozoful care a încăput pe mâna timpului prezent poate fi sigur că va fi uitat imediat ce glasul nu i se va mai auzi, la propriu.

*

Zboară, zi de zi, noapte de noapte atâtea gânduri spre Dumnezeu. Câte dintre ele se întorc ca fapte pe pământ?

Cristi Pantelimon