2% pentru Asociatia ROST


Publicaţie lunară editată de Asociaţia ROST



 


Cum ne puteţi ajuta | Numărul curent | Abonamente | Redacţia | Lămuriri | Contact | Arhiva

numarul 3, mai 2003


Haiducie de sens contrar


Lucian Blaga si crestinismul

Lucian Blaga, poetul fara mistica

Lucian Blaga - biografie


Dezvoltarea si consolidarea pietelor. Studiu de caz: agricultura romaneasca

Romania si ambitiile <<Noii Europe>>


Stiri diverse


Satul romanesc

Taranii si apararea dreptei credinte

Adevarul despre invatamantul rural din Romania

Ciocnirea altor civilizatii


Sfintenia, scop al educatiei religioase in Romania

Putinta de a vorbi despre neputinta

Ziua si Noaptea

Recompensele tacerii


Cele sapte pacate capitale

Elinii din Pont il cheama pe Apostolul Andrei in Scytia Minor


Adevar si nostalgie, semnale editoriale


Lupta pentru integrarea Basarabiei

Pe urmele romanilor din Balcani (2)


Zbor deasupra unui cuib de... soimi

Mitropolitul Visarion Puiu, un personaj istoric mult discutat dar putin cunoscut


 
 
 

ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE… SOIMI*

Misteriosul Codex Rohonczi (numit astfel dupa localitatea īn care a fost pastrat pīna īn 1907), al carui original se gaseste īn arhivele Academiei de stiinte a Ungariei, incitase mai multe generatii de filologi si istorici, care l-au cercetat atent, de pe la 1838 pīna spre 1970, fara a-l putea descifra. Ceea ce se putuse stabili cu certitudine fusese ca hīrtia manuscrisului dateaza din prima jumatate a secolului al XVI-lea si este de origine italiana, iar straniul alfabet folosit cuprinde un numar deconcertant de semne (cam de zece ori mai mare decīt totalul literelor existente īn vreun alfabet cunoscut).

Pe la īnceputul anilor ‘80, obtinīndu-se oficial o copie integrala a codex-ului respectiv, aceasta este īncredintata spre studiu cercetatoarei Viorica Enachiuc, care a decretat īnca din faza preliminara descifrarii (fapt el īnsusi suspect, semanīnd nu atīt cu stabilirea unor “ipoteze de lucru”, cīt mai degraba cu elaborarea oarecum apriorica a unui set de idei fixe, sub care s-a desfasurat apoi īntreaga cercetare, la modul procustian) ca ar fi vorba de un corpus de texte redactate initial spre sfīrsitul secolului al XI-lea si īn prima jumatate secolului al XII-lea, “īntr-o limba latina vulgara (dacoromāna), cu caractere mostenite de la daci”. Lasīnd la o parte (pentru ca se poate discuta) faptul ca notiunea de “latina vulgara” denumeste mai degraba ultima faza istorica a limbii latine vii, sau aspectul popular al acestei limbi, iar nu ansamblul pestrit al limbilor neolatine din stadiul lor preliterar (limba Juramintelor de la Strasbourg, bunaoara, nu e “latina vulgara”, ci “franceza veche”, nu e varietate dialectala a latinei tīrzii, ci deja o alta limba din marea familie a limbilor romanice), nu-ti trebuie mari competente sau acuitati lingvistice ca sa vezi ca limba “descifrata” si “transliterata” latineste de cercetatoarea romānca (dupa doua decenii de eforturi cvasimaniacale) nu prea seamana nici cu latina clasica, nici cu latina medievala, nici cu ceea ce se stie īndeobste despre latina populara, nici cu romāna veche, nici cu vreo alta limba neolatina cunoscuta, iar “latinitatea” lexicului ei, ce se vrea atestata de asa-numitul “Vocabular comparat” de la sfīrsitul lucrarii, este una extrem de chinuita, violentīnd capricios legile fonetice ale trecerii de la latina la limbile romanice, sub sugestia unor analogii fortate si adeseori naļve, aflīndu-si unicul temei īn fantezia autoarei (altminteri prolifica si nu lipsita de eruditie, cum fusese cazul pe vremuri, mutatis mutandis, si cu delirurile sublime ale unui Nicolae Densusianu din Dacia preistorica, sau, mai aproape de noi, ale unui Vasile Lovinescu – alias Geticus – din Dacia hiperboree). Nici nu e de mirare ca autoarea, marginalizata de lumea academica, si-a tiparit lucrarea la o editura de tot obscura si si-a gasit audienta mai ales printre protocronisti si tracomani, rezultatele finale ale cercetarii sale – “Descifrarea Codexului Rohoncz” – fiind prezentate “īn cadrul celui de al II-lea Congres International de Dacologie – Burebista, 2001, organizat la Bucuresti si Orastie īn perioada 15-18 august 2001, sub egida Societatii stine-ti-va bine!t «Dacia Revival International Society of New York», sub presedintia domnului Napoleon Savescu, doctor īn medicina si istorie”, unde a si fost premiata. Asistenta trebuie sa fi gustat enorm nu atīt “latinitatea” acestei straromāne sui generis, cīt presupusa origine dacica a greoiului alfabet utilizat īn codice[1], fara sa se mai sinchiseasca de faptul cu totul straniu (ca sa nu spun imposibil) ca o limba care poseda un asemenea sistem de scriere[2] sa nu mai lase nici o alta urma! Cum straniu e si faptul ca tocmai dacii/getii, despre care s-a spus ca, asemeni majoritatii tracilor, trebuie sa fi cunoscut interdictia rituala a scrisului (atestat tīrziu si numai īn “relatiile diplomatice”), sa fi inventat si perpetuat timp de mai bine de un mileniu un alfabet atīt de complicat, rezistīnd pīna tīrziu concurentei alfabetelor latin, grec si chiar glagolitic! Sa fi fost vorba de un sistem de scriere secret sau chiar initiatic, destinat unei minoritati pastratoare a traditiei precrestine, īnca vii chiar īn zorii celui de-al doilea mileniu? O astfel de ipoteza, nesprijinita de nici un alt document anterior, contemporan sau posterior, tine īnsa mai mult de orizontul fictiunii (gen Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu) decīt de cel al stiintei, oricīt de larg am concepe-o pe aceasta din urma.

Si daca am admite ca cercetatoarea, chiar īnselīndu-se asupra identitatii limbii respective (de ce, la urma urmelor, n-ar fi chiar geto-daca īn care stihuise si Ovidiu?!) sau asupra originii alfabetului aferent (cel mai eteroclit din cīte a cunoscut istoria), a gasit totusi cheia descifrarii celor patru “carti” ale manuscrisului, ramīnem destul de dezamagiti de incoherenta unor segmente īntregi[3], de elementaritatea belicoasa si de monotonia aproape acefala a textelor “arhivate īn cancelaria statului blak”[4], pe care autoarea ni le prezinta astfel (p. XIII): “Cugetarile, proverbele si īndemnurile pline de īntelepciune din textele Codexului sīnt expresii ale folclorului si ale filosofiei vechilor daci. Textele cartilor I, II si IV sīnt semnate de mitropolitii blaki Sova Trasiu, Niles si respectiv Timarion. Cartea a III-a reprezinta textele unor cuvīntari, solii si aliante, proverbe si cunostinte astronomice si muzicale…”

Nici pomeneala de spiritul bisericos al voievozilor de mai tīrziu, nici de spiritualitatea ortodoxa a vladicilor: iata, asadar, o insula de dacitate īn plin Ev Mediu bizantin, un stat geto-blak aliat cu puterile crestine ale vremii, dar īn care mitropolitii nu propovaduiesc pacea evanghelica, ci patosul razboinic[5], hraniti nu de mostenirea lui Hristos si a Apostolilor, ci de mostenirea lui Zalmoxis si a lui Deceneu! “Luptati”, “loviti”, “zdrobiti”, “biruiti”, “taiati”, “radeti”, “brazdati” sau “secerati” dusmanii (pecenegi, cumani, unguri “mlastinosi”, “sobolanii” de uzi, “oamenii galbeni” īn speta) sīnt īndemnurile care se repeta obsesiv īn tot codicele, īn lungi sarje retorice (punctate interjectional: a! ao!), restul fiind neesential. Tinerii sīnt crescuti īn mistica razboiului si numiti “soimi” ai patriei (Ceausescu ar fi jubilat!); os de tarabostes (pileati), ei tin la mare pret caciula (semn distinctiv al maturitatii razboinice), pe care sīnt īndemnati sa se jure a fi necrutatori īn lupta, binemeritīndu-si astfel renumele de “caciulari”. Simptomatic si reprezentativ pentru īntregul codice (īn talmacirea propusa de d-na Enachiuc) este asa-numitul “Cīntec de lupta al blakilor” (Cartea a III-a, LX, 1): “Lovind, biruiesti; strigati īn aparare! / Strigati unirea cu īnsufletire! Uniti lo- / viti pe uzi! Astfel, mergīnd cu Vlad, mergeti sa / biruiti! Conducatorul blakilor, Vlad, sa loveasca biruitor!” (īn limba lor “vulgara”, pe care au pierit fara urma prin secolul al XII-ea, “soimii” cīntau asa: IKEN NECIS UR RAVENTIS SUOAR / RAVENTIS NEOD DALŻ UNIS URE- / TI UZI SI IR A VLAD IU NECA- / TI GER BLAC VLAD URA NEC).

Ramīn multe de explicat īn volumul ce ar urma sa complineasca editia. Aparenta coherenta interna de ansamblu a demersului d-nei Enachiuc nu trebuie sa īnsele o receptie mai putin avizata: adeseori nebunia īnsasi este perfect coherenta īn sistemul ei de referinta. Precedentele protocroniste din cultura romāna a ultimilor doua sute de ani, de la romanomania deliranta a scolii latiniste pīna la tracomania analfabeta a lui Iosif Constantin Dragan, sau pīna la protocronismul ortodoxizant al unui Mihail Diaconescu (pe care-l reīntīlnim si ca entuziast prefatator al lucrarii d-nei Enachiuc), ofera destule exemple īn acest sens. Pīna la scontatul volum explicativ (si pīna la schitarea unei reactii publice din partea specialistilor intrati īn hibernare), acest prim volum nu pare sa reziste decīt prin fotocopia straniului document original.

Īn fata unei asemenea provocari, de ce tac instantele noastre academice? Daca totul reprezinta o uriasa mistificare, cu sau fara voie, de ce nu este avertizat publicul larg, macar cu un minimum de contra-argumente autorizate? Iar daca nu este o mistificare si daca īn toata aceasta oferta exista un sīmbure de adevar, atunci de ce nu se arata gradul ei de importanta, fiind la mijloc o miza care priveste deopotriva istoria limbii, istoria literaturii si istoria generala a romānilor? Oare forurile universitare si academice nu mai au nici o raspundere deontologica si morala īn societatea romāneasca? Īntrucīt demersul, īnainte de a putea fi evaluat istoriografic, sta sau pica sub aspect lingvistic, ce asteapta pentru a se pronunta cei ce au competenta si datoria sa o faca? Sau e cumva īndreptatita asertiunea ca lingvistica romāneasca a murit maian cu regretatul Iancu Fischer?

Razvan Codrescu


* Viorica Enăchiuc, Codex Rohonczi. Descifrare, transcriere si traducere/ Déchiffrement, transcription et traduction, Editura ALCOR EDIMPEX SRL, Bucuresti, 2002, 831 pagini (editie bilingvă romāno-franceză, continīnd reproducerea facsimilată a originalului, transcrierea lui cu caractere latine, traducerea romānească si versiunea franceză, precum si numeroase auxilii: prefată, cuvīnt īnainte, note si comentarii, postfată, bibliografie, vocabular comparativ, hărti istorice).

[1] Presupusul vechi alfabet dacic ar fi continut la origine cam 150 de semne, dar marea curiozitate, amintind mai degrabă de limbile semitice decīt de cele indo-europene, rămīne c㠓ductul scrierii este de la dreapta la stīnga, iar textul se citeste de jos īn sus, primul rīnd, deci, devenind ultimul din fiecare pagină”.

[2] Altminteri strict fonetic, perpetuat, cu limbă cu tot, pīnă cel putin īn secolul al XVI-lea, cīnd s-a executat manual – ceea ce n-ar fi fost posibil īn conditii de ignorare completă a limbii si a sistemului de notare īn cauz㠖 pretinsa “copie” ilustrată ajunsă pīnă la noi: 448 de pagini, format 12/10, “fiecare cu circa 9-14 rīnduri”, īn care sīnt intercalate si 87 de miniaturi rudimentare, ce vor fi avut rolul lor īn economia “descifrării” textului (aspect asupra căruia autoarea promite să dea lămuriri depline īntr-un alt volum), dar si un sistem de notatie muzicală, descifrat de prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, ceea ce a permis reconstituirea sonoră (caseta anexă se livrează īmpreună cu cartea) a “celei mai vechi melodii laice romānesti cunoscute pīnă acum”.

[3] Iată o mostră: “Ai ucide primejdii luptīnd, iată tăisuri īnversunate ai birui cu īnversunare īn curătire…” etc.

[4] Stranietătii lingvistice i se adaugă stranietatea istorică: acest “stat blak centralizat”, contemporan cu Bizantul Comnenilor, sub conducerea politică a nemaiatestatului “Vlad, cīrmuitorul blakilor [uneori numiti īn text si geti sau daci, asa cum tara este numită Dacia!], stăpīn si vrednic de a fi rege”, si sub conducerea religioasă a mitropolitilor la fel de nemaiatestati Sova Trasiu, Niles si Timarion, īntins, nici mai mult nici mai putin, decīt “īn stīnga Tisei, pīnă la Nistru, si de la Dunăre pīnă īn apropierea muntilor Cernahora”, aliat de īncredere al Imperiului bizantin, dar īncheind aliante, “după caz”, si cu gotii, ungurii, venetienii sau cruciatii occidentali, nu a atras īn nici un fel atentia vreunui cronicar străin contemporan, fie el răsăritean sau apusean, nici n-a fost păstrat īn vreun alt fel de memoria localnicilor, ci a fost īnghitit de o uitare fără cusur (si fără echivalent īn istoria europeană)! Pe de altă parte, ar fi o culminatie a “nenorocului” nostru istoric ca o limbă si un alfabet precum cele cu pricina, dacă nu reprezintă doar amuzamentul vreunui poznas din secolul al XVI-lea, să nu fi transmis posteritătii vreun text mai acătării, ci doar acest talmes-balmes de discursuri monocorde si solii puerile, dintre care multe trezesc mirarea că au fost retinute īntr-o arhivă de cancelarie domnească, oricīt de scăzut ar fi fost nivelul politic si cultural al acesteia.

[5] Atīt de specific daco-getilor, cum dau mărturie sursele antice: “Acolo la ei puteai să vezi peste tot săbii, platose, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni īnarmati” (Dio Chrysostomos), căci getul “c-o mīnă e pe armă, cu cealaltă pe plug” (Ovidiu).