Sandu Tudor este de mai multa vreme propus spre canonizare, nu ca poet religios sau ca animator al “Rugului Aprins”, ci ca martir al dreptei credinte în vremea prigoanei comuniste. Hartuit permanent de Securitate si arestat în mai multe rînduri, chiar dupa ce intrase în cinul monahal si se retrasese în inima Raraului, el a disparut fara urma în temnita de la Aiud, pe la inceputul anilor '60, necunoscîndu-se nici pîna astazi împrejurarile exacte ale mortii, nici locul unde a fost îngropat. O ultima fotografie ni-l înfatiseaza slab si hieratic, cu privirea de-o adîncime si blîndete nelumeasca, cu barba atîrnîndu-i alba pe piept – un om prefacut în icoana.

Sunt voci – bisericesti si nebisericesti – care cîrtesc însa împotriva memoriei sale, si mai ales împotriva posibilei sale treceri în rîndul sfintilor marturisitori.

I se imputa, bunaoara, o tinerete cam intempestiva, aventuroasa si boema. Petre Pandrea îsi aminteste cîta antipatie reciproca era între el si Maica Mihaela (Marieta Iordache, sora “badiei” Iordache Nicoara, ea însasi moarta în temnita de la Ciuc, în 1963), care-l socotea un dandy al anilor ’30 si, deci, un impostor în haina monahala, retras la Rarau mai mult de teama comunistilor decît din considerente duhovnicesti. Altii îi evoca (si îi imputa) firea dificila, aproape tîfnoasa, care-l prefacea într-un interlocutor imprevizibil si incomod, de o subiectivitate agresiva, insuportabil chiar si atunci cînd avea dreptate. Nu lipsesc nici cei care sa-i faca o vina din faptul ca s-a calugarit prea tîrziu, dupa ce “si-a facut de cap” o viata întreaga, pendulînd derutant între dreapta si stînga, în ordinea politica, si între cultura si religie, în ordinea spirituala. Mai mult decît atît, un profesor de teologie trecut nu demult la cele vesnice (drept care nu-i mai amintesc nici numele, nici petele biografice) nu s-a dat înapoi sa-l califice pe el drept eretic, iar “Rugul Aprins” ca pe o grupare de tip sectant, chiar daca pe acolo a trecut mai toata “floarea” teologiei si duhovniciei românesti contemporane!

Lasînd la o parte stupizenia infama a celei din urma acuzatii (pentru “sectologul” respectiv, de altfel, toata intelighentia crestina româneasca sta sub semnul ereziei, de la Nae Ionescu la Petre tutea si de la Sandu Tudor la Ioan Alexandru, nefiind crutati nici cei înca în viata, precum maestrul Sorin Dumitrescu si chiar… Parintele Galeriu!), exista o doza de adevar în cele de mai sus. Chiar si dupa ce s-a orientat sincer spre mistica si spre Ortodoxie (primul lui Acatist, închinat Sfîntului Dimitrie Basarabov, desi tiparit abia în 1942, dateaza din 1927), Sandu Tudor a fost, înca multi ani, un personaj atipic si contradictoriu. Desavîrsirea nu este aproape niciodata un dar instantaneu: omul viu suie treptele ei pe rînd si anevoie, mai repede sau mai încet, mai lin sau mai contorsionat, ba uneori chiar prabusindu-se si luînd-o de la capat. Este de-a dreptul necrestineste sa judeci un om numai dupa o faza sau numai dupa un aspect al vietii lui: crestinismul este religia pacatosului chemat la îndreptare, a iertarii si a rabdarii, a dragostei prisositoare si a dreptei cumpaniri.

Da, fara sa fie propriu-zis un ticalos, Sandu Tudor, mai ales în prima tinerete, a fost un ins patimas si oscilant. Cîti sfinti n-au strabatut însa un traseu asemanator, ba chiar si mult mai sinuos? si ce vorba e asta, ca s-a calugarit prea tîrziu? Un N. Steinhardt, de pilda, calugarit cu doar vreo noua ani înainte de moarte, este pentru asta mai putin monah?! Sau ce discutii mai încap în fata jertfei pentru Hristos? Sfîrsitul mucenicesc spala si pacatele mirenesti (vezi cazul Constantin Brâncoveanu, ca fiind cel mai la îndemîna), daramite pe ale unuia care a patimit în haina monahala, dupa ani de asceza si meditatie, anume pentru credinta lui – de care nu numai ca nu s-a dezis, dar pe care a marturisit-o pîna la capat, prin scris si prin viu grai, tragînd dupa el alte zeci si sute de constiinte, în epoca cea mai ostila spiritualitatii din toata istoria româneasca si europeana.

A pune la îndoiala o astfel de viata încununata de mucenicie este nu doar nedrept, ci aproape indecent, mai ales cînd este vorba de oameni – o, cît de multumiti de sine! – care n-au trecut prin nici una dintre marile încercari ale veacului si n-au produs, în sfera teologiei sau a culturii, nici echivalentul unui simplu caiet cu note de lectura sau al unui singur condac din miile de pagini ramase de la Sandu Tudor…

Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor i-ar sta bine sa deschida sirul mucenicilor români din temnitele comuniste recunoscuti si cinstiti ca atare într-o lume ce duce lipsa, înainte de toate, de modéle curente de daruire jertfelnica. Este jenant ca pîna astazi nici unul dintre “sfintii închisorilor” din Romania (de la Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcanescu pina la Daniil Sandu Tudor sau Marietta Iordache) n-a ajuns în calendar, cînd prin alte parti au fost canonizati cu sutele! Ma tem ca acesta este semnul cel mai clar ca înca n-am iesit, nici macar la nivel bisericesc, din lunga si sinistra paranteza comunista.

Comunismul, cu toata otrava lui bezbojnica, nu va muri cu adevarat decît atunci cînd vor începe sa retraiasca în inimile si în constiintele noastre cei pe care el i-a ucis pentru credinta lor în Dumnezeu si în destinul crestin al neamului românesc.

Fratilor aruncatori de pietre, lasati-ne mortii sa reînvie si sa ne însufleteasca cu credinta si idealurile lor slujite pîna la jertfa! Lasati-l pe Sandu Tudor sa retraiasca în noi, cu lamura vietii sale, caci vai de poporul care nesocoteste darurile lui Dumnezeu “Cel preamarit prin Sfintii Lui”!

Razvan Codrescu