numarul 6, august 2003

Invazia barbară a lumii noi

Exotism si barbarie

Vechii greci îi denumeau barbari nu doar pe cei născuti si trăitori în afara spatiului geografic si politic al cetătilor grecesti, ci pe cei care nu gândeau greceste si care nu vorbeau greaca, care se plasau spiritual în afara paideumei, a culturii specifice acestei limbi. Nu era o categorie valorică relativă la gradul de civilizatie, de progres tehnic si nivel de trai al vreunei populatii sau persoane, ci o valoare absolută, dată de identificarea sau nu cu tipul cultural grec. Astăzi, acest termen, ca multe altele încăpute tot mai greu în bagajul din ce în ce mai sumar al urmasilor vechilor barbari, este folosit în limbajul comun pentru a înfiera primitivismul, asociat de multe ori cu ceea ce se interpretează prin prisma criteriilor moderne ca cruzime, oprimare, reprimare si alte moduri de nerespectare ale noilor drepturi (fie că acestea se referă la oameni, animale, spatii fizico-geografice s.a.). Dacă vechii greci numeau barbarie ceea ce era exterior specificului culturii lor, astăzi am ajuns să întelegem prin barbarie tocmai acest specific al culturilor de oriunde.

În acceptia orizonturilor deschise despre care ne place astăzi să vorbim, mai ales atunci când interesele ne cer sau numai ne sugerează o identitate atât de largă cât să încapă filosofia lui ubi bene, ibi patria, hotarele sunt caduce. A mentine, în acest spatiu deschis tuturor posibilitătilor, ideea specificului, a ireductibilului cultural al unei tări, înseamnă, pe de o parte, orgoliul zadarnic de a te opune valului globalizării, iar, pe de altă parte, o dovadă de intolerantă, îngustime de spirit, în ultimă instantă de barbarie. 

Specificul cultural are astăzi două categorii în care poate fi înteles de populatiile moderne: exotismul si barbarismul. Ceea ce este pitoresc, colorat, spectaculos si distractiv face obiectul recentei industrii a turismului. Ceea ce nu distrează, ceea ce indispune sau lezează principiile industriei respective este barbar. La rândul său, însă, barbaria poate căpăta forme acceptabile prin estetizarea în care sunt specialisti agentii mass media. Barbaria sărăciei, războiului sau pur si simplu a primitivismului moravurilor devin “interesante”, cu conditia să fie prezentate pe posturi de televiziune sau în reviste internationale, care îsi construiesc un renume tocmai prin curajul si insistenta cu care caută si găsesc lucruri atractive în cele mai “insalubre” zone ale lumii noastre.

Turismul, un drog permis al lumii noastre

Turismul este substitutul modern al călătoriei, al drumului ca parcurs initiatic. Pitorescul sau exoticul denumesc surprizele care îl extrag în mod plăcut pe călătorul modern din rutina apăsătoare a spatiului familiar. Căci chiar în acest plan, al familiarului, a avut loc o mutatie crucială. Casa, familia, ocupatia au devenit pentru omul oraselor de astăzi, “scene”, pe care interpretarea “rolurilor” (ca să folosim o terminologie sociologică de mare actualitate) devine tot mai mult o corvoadă. Turismul este modul permis si chiar recomandat de evadare, prin care timpul liber este consumat, si la fel si banii, resursele care sustin tot mai prosperul sector tertiar. Profesionistii vacantelor, experti în evaluarea gradului de oboseală a omului societătii moderne, traduc imediat acest nou indicator al modernitătii în disponibilităti de cheltuire. Cu cât individul este mai obosit, mai prizonier al unei rutine alienante, cu atât va fi mai dispus să-si achizitioneze o vacantă mai exotică. El trebuie convins că suma – de multe ori foarte mare – pe care o plăteste este o investitie în propria persoană.

Fuga de obisnuit, de cotidian se transformă, cel mai adesea, în fuga de sine. Psihologii, acesti descoperitori si, în acelasi timp, inventatori ai noii patologii, atrag atentia asupra caracterului schizoid al personalitătii umane moderne. Astăzi, nu mai suntem prezenti în lume cu întreaga noastră experientă de viată si în integralitatea personalitătii noastre ci, în functie de contextul care ne reclamă, ca specialisti competenti în anumite domenii, locatari ai unei structuri de locuit, soti, părinti, membri ai unui public, tinte ale campaniilor electorale sau publicitare etc. Aceste fatete care ne compun nu se suprapun, separatia lor devenind conditie pentru păstrarea echilibrului unor personalităti compozite. Suntem obisnuiti cu regula de a nu amesteca viata profesională cu cea personală, viata privată cu cea publică, relatiile afective cu cele sexuale etc., distinctiile devenind tot mai fine si mai greu de operat.

În acest cadru, “timpul liber” este înteles, de cei mai întelepti dintre noi, ca intervalul în care ne putem reorganiza, reîntregi ca personalitate. Totusi, adesea, revenirea la rutină este mai reconfortantă decât părăsirea ei. Timpul liber devine, pentru omul obisnuit să răspundă la solicitări, asemenea unui automat, corvoada de a înfrunta propriul vid interior. De aici răspândirea atât de largă a plictiselii, izvorâtă din negarea sinelui, din anularea identitătii. În acest prag, orice te atrage spre exterior, te poate face să uiti sau să ignori pustiul dinlăuntru, este bine venit.

De aceea turismul este o investitie ce contribuie la echilibrul precar al omului modern. În această filosofie a evaziunii, călătoria, în sine, capătă sensul unei experiente halucinante. Locurile, cât de îndepărtate, sunt consumate rapid, în ceea ce au mai suculent, adică mai exotic. Intuind efemerul incursiunilor de vacantă, turistii încearcă să surprindă ceva cât de cât statornic în memoriile - tot mai fidele - ale aparatelor de fotografiat sau de filmat. Excursia nu îi va face să înteleagă nimic din sensurile care structurează altfel lumea în spatiile pe care le străbat, dar ameteala goanei le linisteste angoasa spatiului familiar si a propriei dezrădăcinări.

Dezrădăcinatii

Societătile traditionale, cum era cea antică, pe care am invocat-o la început, sau cum este cea rurală, mai aproapiată experientei noastre, admiteau călătoria ca pe o experientă extraordinară, aproape ezoterică. Fie că vorbim despre epopeea odiseică sau despre transhumata păstorilor români, deplasarea presupunea, înainte de toate, un mare pericol: călătorul îsi asuma statutul malefic al străinului, iar pătrunderea sa în spatii necunoscute îi impunea efortul de anulare a acestui statut. A fi de-al locului însemna a avea toate drepturile. A fi străin însemna a nu fi nimic mai mult decât o amenintare latentă. Dacă o calamitate se abătea asupra unui sat, de vină erau străinii, veneticii, oamenii fără căpătâi, adică fără casă. Ei se sustrăgeau traditiei locale prin necunoasterea ei, ba mai mult, o întinau prin introducerea unor noi moravuri. Pentru a preveni pericolul dezintegrării autoritătii traditionale, străinii erau anatemizati, exclusi de la drepturile localnicilor, supravegheati atent de organele controlului informal. Doar prin permanenta revendicare de la locul obârsiei (Ulise îsi invocă în permanentă patria si familia, simbol al apartenentei), care îi transforma în oaspeti, sau prin metamorfoza grea si dureroasă care ducea la adoptie, la integrarea în noul spatiu, călătorii reuseau să neutralizeze statutul ingrat pe care îl aveau abandonându-si căminul.

Pentru turistii de astăzi, călătoria este o manifestare a nevrozei noutătii si diversitătii. Avizi de altceva, acasă pretutindeni, ei sunt de nicăieri. Apatrizi, ei se plasează în afara chiar a locului de care, formal, apartin. Se identifică la fel de usor cu civilizatia tibetană, indiană, franceză sau cu urmasii Imperiului Inca. Amorfi din punct de vedere cultural, invadează pământul, ba chiar îsi dispută primele bilete de excursie pe Marte. Fată de această uriasă migratie, culturile nu se pot apăra decât prin reinventarea hotarelor care le separă de noii barbari.

Corina Bistriceanu