numarul 6, august 2003

Despre inteligenta dreptmăritorului crestin

„Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă si lasă, o bondieuserie s…t, ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocurită de fortele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definitie osândit la cecitate si paraplegie”.

Astfel îsi exprima N. Steinhardt indignarea relativă la „răutătile” pe care crestinismul, ca doctrină, dar mai ales ca mod de viată, le suferă  din partea ateilor, a liber - cugetătorilor, a filosofilor searbăzi si pretiosi, a hedonistilor si a viveurilor nonsalanti. Indignarea monahului de la Rohia este pe deplin îndreptătită. Crestinismul nu este o „poveste” frumoasă, în care cred doar cei naivi si slabi. El este o filosofie profundă, un sistem de actiune si gândire care atinge absolut toate dimensiunile existentei. Si, paradoxal, el este cu atât mai profund si mai serios cu cât „ povestea” este mai frumoasă; adică, cu cât mistica si traditionalismul sunt mai autoritare. Totusi, este o altă discutie cea legată de valoarea intrinsecă a doctrinei crestine, in spetă a celei  crestin-ortodoxe, de veridicitatea ei. Este interesant de văzut în cele ce urmează doar dacă un crestin dreptmăritor, ortodox sau care îsi însuseste conceptia crestin-ortodoxă despre viată, lume si desăvârsire, este sau nu inteligent dacă si-a ales să ducă la bun sfârsit „lupta ce bună”, având ca stindard adevărurile de credintă.

Crestinul dreptmăritor îsi întemeiază întreaga viată pe discernământ. Totul porneste de la distinctia dintre Bine si Rău ca principii active, ca forte care impregnează efectiv realitatea palpabilă. Pentru el, aceste două principii nu sunt abstractiuni preparate în laboratorul sociologilor, având ca reactivi haosul si dorinta instinctuală de supravietuire. Liberul arbitru al crestinului autentic presupune permanenta cumpănire a diverselor situatii concrete si alegerea celei mai adecvate conduite în vederea scopului ultim al întregii sale existente, mântuirea. Fiecare act este pentru trăitorul crestin o responsabilitate constientizată. Pentru crestinul dreptămăritor nu există fraza „ Ce-ar fi dacă…?”, el nu îsi permite, ca Sartre, să se gândească la „optiunea inoptativă”. În centrul atentiei sale se află existenta si nu existentialismul. Pentru el vietuirea nu este un joc, o delăsare. Ci mai degrabă un examen exigent, la capătul căruia îl asteaptă bucuria vesnică sau chinul vesnic.

Este inteligent acela care caută dincolo de aparente. Dumnezeu nu caută la fata, ci la sufletul omului. Acelasi lucru îl face si adevăratul crestin. Este un act de finete intelectuală si afectivă să te regăsesti în persoana de lângă tine, în aproapele tău, si să îl iubesti pe acesta ca pe tine însuti. Trebuie să descoperi calitătile aproapelui, să i le pui în valoare; să îi stii slăbiciunile, dar nu ca să i le exploatezi, ci ca să îl ajuti să le depăsească. Empatia crestină este un exercitiu de nobilitate si rafinament.

Absolut totul la crestinul autentic se bazează pe ratiune. O mare virtute este pentru crestinul dreptmăritor ceea ce în traditia ascetică s-a numit dreapta socoteală. Niciodată ratiunea nu îl părăseste pe adevăratul crestin. Exercitiul ascetic este sortit esecului fără ratiune. Niciodată sfântul nu se bucură prematur, de pe astă lume, de foloasele strădaniilor sale. Chiar când a depăsit starea purificării, nevoitorul crestin nu îndrăzneste să se apropie de Dumnezeu decât printr-o cunoastere apofatică, care nu este altceva decât o foarte înteleaptă  asteptare a momentului în care harul dumnezeiesc îl va trage în sus, pe treapta desăvârsirii.

O altă virtute importantă pentru crestinul autentic, alături de dreapta socoteală, este si trezvia. Trezvia nu este decât starea permanentă de încordare a ratiunii, si mai poate fi redată printr-o expresie de o concludentă covârsitoare: paza mintii. Mai poate cineva să fie numit prost sau naiv, atunci când cultivă o asemenea virtute? Această pază a mintii este acea vigilentă crestină, care nu este una senzorială ( decât poate numai în sens negativ, de închidere a simturilor trupesti), ci una ratională, bazată pe cunoasterea propriilor pârghii sufletesti.

Cel care se tine el însusi sub control, care se biruie pe sine, nu poate fi prost. Si în nici un caz smerenia nu poate fi confundată cu prostia, ci mai degrabă îngâmfarea, pe care o au multi cei din tabăra contestatorilor crestinismului autentic. Sărăcia cu duhul, adică smerenia, nu este neapărat o calitate înnăscută pe care Dumnezeu o premiază. Asa cum arăta si părintele Stăniloae, sărăcia cu duhul, ca si celelalte fericiri predicate pe munte de către Mântuitorul, desemnează, practic, virtutile dobândite la capătul unor eforturi, al unui suis duhovnicesc.

Luciditatea este crucea pe care trăitorul crestin o poartă si care este suportul durerilor, necazurilor, al suferintei purificatoare. „ Câtă luciditate, atâta dramă”. Când trăitorului crestin i se descoperă bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu în contradictie cu păcătosenia oamenilor, precum si teribilele si inevitabilele evenimente eshatologice, el se va înfricosa si îsi va deplânge soarta. Iar această dramă provine din luciditatea pe care el a dobândit-o, ca dar al lui Dumnezeu, după ce a învins lumea si înselăciunile ei.

Nu poate fi prost cel ce îsi vrea binele. Crestinul dreptmăritor îsi doreste binele, vrea să dobândească si să îi ajute pe altii să dobândească Împărătia Cerurilor. Asceza crestină, care durează cât o viată de om, ar fi într-adevăr un masochism idiot dacă ar fi lipsită de nădejdea răsplătii si a Învierii. Crestinul nu se chinuieste o viată, precum hindusul, de pildă, având ca scop suprem, al desăvârsirii, dezintegrarea sa în marele neant. Ci el îsi asteaptă răsplata de la Dreptul Judecător, pe care o va primi însusi, ca entitate ontologică, ca persoană.

Dreptmăritorul crestin este inteligent si priveste cu impasibilitate năbădăile veacului acesta, ciudăteniile de genul parapsihologiei si ocultismului, care consumă în van atentia si imaginatia omenirii. El stie care este sursa acestora: lucrarea diavolului. Se spune, în traditia crestin-ortodoxă si nu numai, că cea mai mare înselăciune a diavolului este aceea de a se ascunde de om, de a-l face pe acesta să creadă că el nu există. Si într-adevăr! Diavolul îl face pe om să se revolte împotriva semenilor si a lui Dumnezeu, si să nu îl blesteme tocmai pe el, tatăl întunericului. Crestinul autentic, atunci când i se face un rău, nu răspunde tot cu rău, pentru că stie că semenul său a fost împins la acea faptă de diavol. Această conduită, privită din exterior, nu poate fi decât inteligentă si roditoare de pace si liniste. Marile rele, războaiele nu vin decât din orgoliu si din răzbunare. Însă adversarii crestinismului veritabil, declarati sau nedeclarati, printre care se numără si materialistii si oportunistii momentului, binecunoscutii smecheri care împânzesc mapamondul,  îi consideră slabi si prosti pe aceia care adoptă sfatul dat de Însusi Fiul lui Dumnezeu de a întoarce si celălalt obraz. De aceea neîntelegerea, ura si războaiele între oameni vor continua până la sfârsitul veacurilor. Astfel omenirea îsi plăteste păcatul de a nu fi înteleaptă si inteligentă, adică de a nu asculta porunca evanghelică a iertării.

N. Steinhardt avea mare pică pe smecheri, considerându-i „ slujitorii diavolului”. Tragedia este că în lumea contemporană a fi smecher a devenit cea mai răspândită modă, ba mai mult, modul de viată care îti poate asigura succesul.

„ Nu, slujitorilor diavolului, adică smecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste să fim inteligenti”.

Ciprian Mihai Câslariu