numarul 2, aprilie 2003

Asistam la impunerea de facto a ceea ce analistul Michael T. Klare, de la revista The Nation, numea “US permanent military supremacy” – suprematia militara americana definitiva. Ceea ce se întâmpla astazi pe scena internationala o confirma. Richard Pearl, unul din principalii consilieri pe probleme de securitate ai presedintelui american George W. Bush preciza recent ca “niciodata Statele Unite nu au fost mai dispuse ca acum sa actioneze de unele singure în probleme de securitate internationala…”[1]. În cel mai important discurs al sau asupra strategiei militare, în septembrie 1999, George W. Bush spunea ca Statele Unite “trebuie sa profite la maximum de incredibila oportunitate – cea care li se ofera doar câtorva natiuni de-a lungul istoriei – de a extinde împaratia pacii actuale catre cel mai îndepartat viitor. Aceasta ar fi o sansa de a proiecta influenta pasnica a americanilor nu numai peste tot în lume, ci si peste secole de acum înainte”. Începe o noua epoca a relatiilor între Statele Unite si Europa. „Noua ordine occidentala”, cum o numea John O’ Sullivan, editorialistul revistei conservatoare americane The National Review (New Western Order), se caracterizeaza prin remodelarea relatilor transatlantice, printr-o altfel de polarizarea a tarilor aliate în jurul puterii hegemonice[2], alta decât cea de la sfârsitul razboiului rece. Incapabile sa se adapteze raportului de forte inedit la nivel international în acest început de secol XXI, unele state ale lumii trec printr-o criza de alegere: cum sa se pozitioneze fata de o asemenea realitate? Respectabile cancelarii vest-europene, cândva recunoscatoare ca Statele Unite exporta catre ele securitate si investitii, au trecut printr-o criza de personalitate adolescentina, acuzând Washingtonul ca actioneaza unilateral, ca sfideaza Organizatia Natiunilor Unite, sau, pur si simplu, ca îsi manifesta arogant hegemonia la nivel planetar. Din acest punct de vedere, razboiul diplomatic stârnit înaintea celui propriu-zis a fost o buna ocazie ca anumite state occidentale sa realizeze cu un anume disconfort ca trebuie sa plateasca într-un fel nota de plata pentru pax americana instaurata dupa 1945, pentru Planul Marschall, si, mai ales, pentru victoria Statelor Unite în razboiul rece. Plata nu în bani, ci în fidelitate. În schimb, în ultimele saptamâni am asistat la un europenism al ingratitudinii.

Ni s-au oferit zilnic explicatii marxist-vulgarizatoare: atacul asupra Irakului ar avea la baza conspiratia unor mari magnati texani ai petrolului care, în frunte cu vice-presedintele american Dick Cheney, doresc sa plaseze Washingtonul în postura de conducator al unui “cartel al petrolului”. Astfel, americanii ar putea controla efectiv 90% din resursele si productia mondiale de petrol. OK. Si care e problema? Sa ne fi opus eliminarii lui Saddam Hussein de catre coalitia condusa de americani, doar ca Rusia si Franta sa beneficieze de petrolul irakian la preturi preferentiale? Cei care pretind ca Statelor Unite sa fie inofensive precum Malta si pururea filantropice precum Crucea Rosie Internationala, nu înteleg nimic din noul realism politic al elitei politice republicane de la Washington care construieste politica mondiala; sau, la limita, înteleg, dar se simt frustrati pentru ca ar fi dorit ei însisi sa îsi impuna la nivel international propriul lor realism politic. Locomotiva istoriei are deja o directie, oricât de mult ar dori Franta, Rusia si China sa schimbe macazul. Razboiul împotriva regimului de la Bagdad reprezinta pentru Statele Unite o ocazie favorabila de a retrasa liniile directoare ale politicii mondiale.

Azi, echilibrul puterilor din timpul razboiului rece, bazat pe relatia bipolara dintre doua superputeri antagonice (Statele Unite si Uniunea Sovietica), a devenit subiect de studii istorice. Scena politica internationala cunoaste un alt binom conceptual: unipolaritate (Statele Unite ca hegemonie) / multipolaritate (Rusia, China). Piatra unghiulara a competitiei strategice dintre lumea capitalista si lagarul socialist pentru trasarea sferelor de influenta era în a doua jumatate a secolului XX disuasiunea, tinerea la distanta a adversarului prin aluzia la un posibil recurs la arma nucleara. Astazi, când asa numitele “bombe murdare” radioactive pot fi achizitionate nu de state, ci chiar de retele teroriste dificil de identificat, conceptul strategic la moda lansat de doctrina de securitate a adminstratiei George W. Bush este cel de pre-emptive war, razboi fulger pentru neutralizarea imediata a posibilelor focare de proliferare a terorismului cu armament chimico-biologic si nuclear.

Un anti-americanism convenabil Rusiei

În timpul razboiului diplomatic generat de divergentele pe marginea crizei irakiene, Franta si Rusia s-au aflat de aceeasi parte a baricadei. Nimeni nu poate spune daca aceasta alianta franco-rusa e doar conjuncturala. Dar, ne-am putea imagina ca ea sa dea roade geostrategice în viitor. Sau, la fel de bine, ideea permanentizarii unei asemenea aliante ar putea sa ramâna doar un balon de spuma plutind boem deasupra statuilor lui Napoleon si Petru cel Mare.

Criza irakiana a adus cu ea si apogeul vehementei anti-americane a Parisului. În aceeasi masura, ea a constituit prilejul defularii complexului de inferioritate al unei foste puteri coloniale de secol XIX fata de o superputere a secolului XXI. Presedintele Frantei, Jacques Chirac, a fost furios ca multe din fostele state comuniste, candidate la aderarea la Uniunea Europeana, sprijina politica americana fata de Irak. Tonul arogant pe care l-a afisat seful statului francez, vizibila lui iritare, care a stârnit multe comentarii defavorabile, ne confirma observatiile renumitului analist american de la The Washington Post, Robert Kagan: “Statele Unite vor învinge în razboiul împotriva Irakului, dar cine ne poate convinge ca, pâna la urma, nu doreste sa câstige propriul ei razboi, preluând comanda absoluta a conducerii politice a Europei în deceniile ce urmeaza. Pentru ca, pentru Franta, jocul pe termen lung a fost lupta pentru a obtine din nou suprematiei în Europa”[3]. Cotidianul Dnes din Cehia se întreba ironic dacã Chirac, prin atitudinea sa de dispret fata de unele state din centrul si estul continentului, nu aspirã cumva sã îl înlocuiascã pe Leonid Brejnev si sã reînvie doctrina suveranitãtii limitate. Nu e de mirare. Anti-americanismul francez de ultima ora rimeaza din ce în ce mai mult cu anti-americanismul sovietic. Teoretic, Uniunea Europeana a lui Robert Schumann si Jean Monnet a fost creata ca un spatiu ale egalitatii în drepturi si al fraternitatii între statele membre. Reactia sefului statului francez demonstreaza ca exista tari europene care doresc ca spatiul comunitar sa fie un cadru favorabil doar lor, asa cum alta data Uniunea Sovietica privea C.A.E.R. sau Pactul de la Varsovia. Atitudinea lui Chirac indica dorinta abia stapânita a Frantei de afirmare a propriei hegemonii în interiorul organismelor comunitare - un fel de trufie neo-coloniala sau “fervoare napoleoniana”(Robert Kagan). stim ca Frantei îi place sa tuteleze spatiul african francofon. Se poate observa cu regret ca, în timpul disputelor diplomatice legate de Irak, acelasi reflex paternalist l-a afisat si fata de viitoarele candidate la Uniunea Europeana.

Totodata, si aici e veritabila problema, acest europenism anti-american al Parisului convine de minune Moscovei (vezi propunerile pentru o axa Paris-Berlin- Moscova, vezi explozia de satisfactie a presei rusesti la discursul lui Chirac[4]. În acest caz, nu NATO ar trebui pusa în discutie de catre fostele victime ale sistemului sovietic, ci chiar Uniunea Europeana; sau, mai precis, tendinta unor puteri vest-europene care, pretinzând ca detin monopolul identitatii europene, sunt gata sa îsi dea mâna cu Rusia doar pentru a elimina influenta americana din centrul si estul continentului european. O noua axa Paris-Berlin-Moscova nu va proiecta decât un echilibru european extrem de fragil, prin includerea în graba si cu lejeritate a Rusiei în calculele europene, doar pentru a întari frontul anti-american. Franta, Germania si Rusia au cerut în mod ipocrit mentinerea unui “multilateralism” pe scena internationala, în timp ce, în arena politica europeana, încep sa practice o forma aroganta de “trilateralism”, pretinzând ca vorbesc în numele întregii Europe. Un editorialist al cotidianului Le Monde Diplomatique observa indignat ca politica externa americana, adoptata de administratia George W. Bush, este trasata de “o clica de consilieri neo-conservatori, formati la scoala anti-sovietismului”. Dar, un asemenea modus cogitandi al consilierilor lui Bush nu poate decât sa dea satisfactie statelor mici si mijlocii din acea parte a Europei persecutata cândva de sovietici. Pentru multe dintre acestea, atât procesul integrarii europene, cât si cel al integrarii atlantice ar trebui sa îsi dovedeasca eficacitatea strategica prin pozitia lor fata de Rusia si nu fata de Statele Unite. E mai putin relevant pentru noi daca superputerea americana urmareste sa remodeleze harta Orientului Mijlociu. Vital pentru noi este sa întelegem ca unele puteri continentale abia astepata sa iasa dintr-o relatie frustranta cu “jandarmul mondial”, pentru a putea reface o ordine europeana profitabil doar pentru clubul lor exclusivist, o ordine în care statele din Centrul si Estul Europei trebuie sa taca si sa înghita nu numai directive birocratice venite de la Bruxelles, dar, uneori, si ifose imperiale de mâna a doua.

De partea Anacondei

O data cu aparitia Geografiei politice a lui Friedrich Ratzel (1844-1904) am devenit constienti ca scena politica internationala se împarte între "puterile continentale" si "puterile maritime". Carl Schmitt, politolog, jurist si geopolitician german, analiza în cartea sa Land und Meer ceea ce el numea “sursele maritime si terestre ale devenirilor istorice”[5]. Potrivit lui Schmitt, “istoria mondiala este lupta între puterile maritime si puterile continentale (…), lupta între urs si balena, între Leviathan si Behemot”[6]. În desfasurarea ei, istoria mondiala a fost creata de actori internationali care au întruchipat, fiecare în felul sau, si în diferite epoci, thalassocratia (Imperiul Britanic, Statele Unite ale Americii) si tellurocratia (Franta, Germania, Rusia). La rândul sau, amiralului francez Raoul Castex a numit “razboiul marii contra pamântului” lupta între o coalitie de interese anglo-americane contra fortelor europene ce tind sa se unifice într-o axa eurosiberiana. Cu câteva decenii în urma, Sir Halford John Mackinder, autorul studiului Democratic Ideals and Reality a reabilitat considerabil importanta ariei atlantice, acest “Midland Ocean”, zona formata din Statele Unite si din Europa occidentala. Mackinder si, un pic mai târziu, discipolul sau Nicholas J. Spykman au subliniat importanta execeptionala pe care o poate juca “The Sea Power” (Puterea maritima), opusa celei exercitate de “Heartland Power” (Puterea terestra), detinut de masa continentala eurasiatica, care se deschide spre Europa orientala si Siberia occidentala. În opozitie cu strategia maritima americana de dominare a marilor si oceanelor, în vederea controlului asupra lumii, un posibil proiect geopolitic al Frantei, Germaniei si Rusiei ar fi reconstruirea unui Großeraum eurosiberian. Un astfel de bloc european ar putea fi o putere continentala care va intra inevitabil într-un conflict de interese cu marea putere maritima (anglo-americana) a lumii. În ceea ce priveste viitorul Europei Centrale si de Est, Cristopher Cocker, seful catedrei de relatii internationale de la London School of Economics, deja anticipa ca acesta va fi decis de Franta, Germania si Rusia, care îsi vor partaja beneficiile unei astfel de pozitii.

Sa fim lucizi. Epoca Frantei romantice care, între jumatatea secolului XIX si începutul secolului XX, sprijinea diplomatic si militar natiunile europene sa iasa de sub cizma unor imperii opresoare (otoman, tarist, austro-ungar), a apus. Traditionala atitudine filo-franceza a românilor s-a întemeiat pe simpatia noastra fata de politica Împaratului Napoleon al III-lea, care a înteles ca vocatia geopolitica a Principatelor Române este aceea de a fi un stat modern, avanpost al civilizatiei latine si occidentale, reduta împotriva expansiunii ruse în sud-estul continentului. România filo-franceza a secolului XXI are un parteneriat strategic cu Statele Unite, sperând ca acestea sa ne apere de un alt potential val de barbarie ruseasca. Implicarea militara, tehnologica si investitionala în aceasta zona a americanilor poate favoriza aparitia unui nou “veac al natiunilor” în vechiul fief al Uniunii Sovietice, zona pe care doresc sa si-o adjudece acum Franta, Germania si Rusia lui Putin, profitând de slabiciunea economica a unor surori europene mai sarace care bat la portile Uniunii Europene. Am putea ajuta totodata la conservarea vechilor relatii transatlantice, amenintate actualmente cu disparitia, echilibrând cu atitudinea noastra pro-americana raportul de forte într-o Uniune Europeana care tinde sa devina un fel de bastion al anti-americanismului. Astfel s-ar putea evita divizarea politica si geostrategica a continentului între o “Veche Europa”, compusa din foste puteri coloniale, si o “Noua Europa”, bazata pe relatii privilegiate transatlantice, compusa din natiuni care se zbat sa scape definitiv de consecintele comunismului. Misiunea noastra geostrategica este sa sprijinim ceea ce ar putea deveni Un Nou Plan Anaconda[7] (geostrategie elaborata de amiralul american Alfred Thayer Mahan), sa ajutam puterile maritime (Statele Unire, Marea Britanie) sa tempereze lacomia puterilor terestre, sa împiedicam axei continentale eurosiberiene, în care Rusia va redeveni o mare putere europeana gata sa îsi împarta cu alte puteri europene prada: statele din Centrul si Estul Europei. Pe timpul razboiului rece, si putin timp dupa, Uniunea Sovietica exporta un foarte seducator proiectul gorbaciovist al “Casei Comune Europene”, în sensul joctiunii Europei cu masa continentala eurasiatica si despartirea ei de superputerea americana. Noul eurasiatism al rusilor militeaza pentru ruptura civilizatiei europene de legaturile cu Statele Unite, pentru o eventuala alianta a vest-esurpenilor cu Rusia, cu lumea islamica si eventual cu zone din Asia (China, India). Realizarea proiectului eurasiatic a întâmpinat rezistente din partea partidelor crestin-democrate si conservatoare din Europa (Spania, Italia, Germania). Acestea au si facut publica pozitia lor, potrivit careia frontierele definitive ale Uniunii Europene ar trebui sa fie pâna la Rusia. “Majoritatea crestin-democratilor europeni vor ca frontierele definitive ale Uniunii Europene sa fie pâna la Federatia Rusa”. Declaratia a fost facuta la Berlin, la jumatatea lunii ianuarie 2001, la cel de al XIV-lea Congres al Partidului Popular European, de catre secretarul general al Partidului Popular European (PPE), Alejandro Agag.

Problema nu e noua. Moscova agreeaza evident politica de extindere a Uniunii Europene, dar nu si pe aceea a Aliantei Nord-Atlantice. În prima varianta, Rusia poate avea o pozitie-cheie, mai ales în cazul în care o Europa Unita, cu un sistem de aparare propriu, ar întinde mâna Moscovei pentru a stabili o noua relatie strategica, în afara unui parteneriat transatlantic.

Aceasta viziune reprezinta pentru noi pericolul geopolitic major. Putem deveni o componenta decisiva a viziunii thalassocratice americano-britanice. Pozitia geostrategica oferita de Marea Neagra (asupra rolului ei în devenirea istorica a românilor vezi cartea lui Gh. I. Bratianu[8]) ne poate ajuta enorm în acest sens.

Scopul ultim al fiecarui proiect politic românesc a fost acela de a mentine un echilibru între valorile nationale si interesele nationale. Valorile nationale se circumscriu orizontului eternitatii. Ele sunt liniile de forta de tip etno-spiritual ale constructiei noastre identitare. În schimb, interesele sunt supuse istoricitatii pure. Depind de evenimentele trecatoare ale scenei internationale; se redefinesc în functie de miscarile geopolitice ale marilor puteri lumesti. Valorile spirituale, stabile si remanente prin timp, au fost întotdeauna temelia durabilitatii. Ele sunt asumate existential. Interesele nationale s-au stabilit ad-hoc, în functie de criterii evanescente, interpretabile conjunctural. Unii, mai invidiosi pe simtul relativitatii pe care îl au românii, l-au definit drept cameleonism istoric. Dar, la noi s-a pus mereu cu mare acuitate problema salvarii structurii spirituale de adâncime a fiintei nationale. Pentru o asemenea misiune, s-au pus în joc ingenioase tactici diplomatice de moment, s-a dezvoltat o aproape "marinareasca" stiinta a fructificarii directiei vânturilor istoriei. Am jonglat întotdeauna cu conjuncturile istorice. Multe dintre ele pareau totalmente defavorabile noua. De aceea, consumul de energie colectiva cheltuit în descifrarea si mentinrea echilibrului în acest sah imprevizibil al lumii, ne-a privat de bucuria de obtine tihnit performantele tehnologice ale Occidentului modern, uriasele achizitii economice ale statelor si imperiilor cu vocatie coloniala.

Schimbarile majore care vor interveni de acum înainte la nivel international trebuie privite lucid ca tot atâtea ratiuni strategice de oportunitate. Ele trebuie canalizate curajos în favoarea interesului national. A paria acum pe Statele Unite înseamna a specula o conjunctura favorabila necesitatilor noastre de supravietuire istorica. O astfel de conjunctura apare poate la un secol. E o sansa nesperata pentru noi de a ne rezolva din mers calculele de securitate. Între o Rusie revansarda si o Europa problematizanta, greoi unificabila, noi ar trebui sa alegem pragmatismul american.

De la geopolitica la avantajele unei pozitii pro-americane reflectate în reformele interne. Multi spera ca aderarea la Alianta Nord Atlantica, unde ultimul cuvânt îl au americanii, sa rezolve si probleme noastre interne; deci, nu numai problemele de securitate la nivel global, ci cele cu fostii securisti la nivel local. Va fi intrarea în Alianta Nord Atlantica ocazia reformei morale a politicii interne românesti? Urgent ar fi ca cei care supravegheaza, în vederea cooptari noastre în clubul militar transatlantic, gradul de aderenta autentica al oficialitatilor române la un sistem de valori occidentale, sa amedeze de acum înainte derapajele unei clase politice corupte. Vom fi în fine debarasati de epidemia de matrapazlâcuri securisto-mafiote din politica si economie? Odata înregimentati cu arme si bagaje în tabara libertatii, vom avea oare garantia ca tara va fi încet-încet epurata de eminentele cenusii ale securitatii lui Ceausescu, de agentii de influenta teleghidati de la Moscova, atât de activi astazi, ca si ieri, în clasa politica, în mass-media, în serviciile secrete? Sau, pur si simplu, în pragmatismul lor, Statele Unite le vor folosi pe acestea pentru interesele lor geostrategice, indiferente la calitatea umana si profesionala a celor care reprezinta poporul român? Daca se va întâmpla asa, generatia înca tânara de astazi, va trai, sub o alta forma si la alte dimensiuni, aceeasi deceptie a generatiei care a disparut în închisorile comuniste, având iluzia unei veniri salvatoare a americanilor.

Bogdan George Radulescu