numarul 2, aprilie 2003

Despre imposibilitatea legaturii dintre o seara de primavara si democratie*

Ce e politica? Administratie seaca, ingust mestesug al indestularii sau o forma de cunoastere legitimata de certitudinea ca politica nu exclude problema fiintei, ci o acutizeaza pe diapazon moral, ca intre persoana si cetate exista o inrudire de constitutie, o corespondenta de taina care face ca omul, statul si metafizica sa se roteasca - secundar, minutar si orar –, centrate de rubinul Bisericii, pe rotundul cadran de ceramica bleu al Dumnezeirii.

Victoria completa, in aceste vremuri din urma, a primei conceptii nu poate sa-i scape celui care a inteles esenta tautologica a democratiei moderne (sistem politico-ideologic ce se foloseste de mijloace pur materiale pentru scopuri pur materiale si care perpetueaza o conceptie reductionista a omului.)

Societate a memoriei scurte, care aboleste timpul nu prin eternitatea capodoperei (si a unei traditii sacramentale), ci prin infinitezimalul videoclipului (si al ciclurilor electorale), nu prin infinitul ascendent, ci prin cel regresiv, nu prin intensitatea trairii care transfigureaza ci prin acuitatea senzatiei care abrutizeaza, democratia nu ingaduie entuziasmul viril al triumfului ci doar oboseala dezamagita consecventa “compromisului intemeietor”. Compromis care nu e altceva decat pervertirea laica a “prudentei” tomiste si a “cuviintei” (“dreptei masuri”) ortodoxe caci, in vreme ce ultimele desemneaza adecvarea omului, prin smerenie pogoratoare de har, la voia lui Dumnezeu, primul e doar marca pianinei mecanice a egoismelor armonizate vremelnic dar in continua, vicleana dezacordare. Compromisul democratic e rezultatul unui conclav de pacate, e un ascetism ateu neroditor, fatarnic, compensat de un hedonism ocult. Fara intentie de transfigurare.

*

Gandirea se rasfrange asupra noastra limpezita in alambicul universului sau naclaita de noroaiele cotidianului modern. Pentru ca democratia sa nu fie doar o specie a promiscuitatii, o invecinare abuziva si impudica de atomi umani, ci expresia unei adevarate “comunitati de destin”, cetatenii trebuie dopati metafizic. Democratia e pentru zei care se multumesc sa fie oameni, pentru ingeri cazuti, monarhia crestina e pentru oameni care vor sa devina sfinti. “Cetateanul” e o fictiune a filosofiei politice imposibil de intrupat. In vreme ce sfantul e cel prin care cele pamantesti urca spre cele vesnice, cetateanul e cel prin care cele vesnice se pleaca spre cele pamantesti: foloseste transcendenta pentru a se mantui in imanent, straduindu-se sa colectioneze suma terestrelor virtuti care-i permit sa devina locuitor al utopiilor.

Daca piatra unghiulara a monarhiei e taina, temelia democratiei e dosnicul, misterul exorcizat, pangarit, rationalizat.

De aceea, desi omul nu e egal cu inteligibilitatea si nici cu inteligenta sa – din pricina inserarii amarui pe care a coborat-o asupra noastra pacatul nu putem descoperi, fara sfesnicele Bisericii, comorile si dihaniile ascunse, in pestera trupului, de ceturile violet ale sufletului nostru -, societatea actuala se doreste construita pentru un om divizibil cu rationalitatea si ratiunea sa. Pentru un om pe care il putem intelege si care intelege totul. Pentru un om care, atat timp cat e rational, e translucid. Pur. Inocent.

*

De fapt, postularea inocentei omului trimite, intr-un codicil, la afirmarea gratuitatii suferintei. Prezumtia de inocenta ii acorda omului temei pentru a se feri de raul care “nu i se cuvine”. Liberalismul ascunde in sine un complex de nevinovatie. De aici, asa-zisul “amoralism” (concept etic ce cautioneaza utilitarismul cetatii liberale) si egoismul in forma lui cea mai grava: egoismul firesc, indreptatit – ba chiar performant -, nereflectat de constiinta. Inocent in masura in care e structural.

Daca societatea cavalereasca valoriza suferinta, societatea moderna o inlatura neintelegandu-i natura dialogica, nepricepand ca saltul “individului” catre “persoana”, evadarea din unicitatea stearpa si monologala, se face prin deschiderea catre aceasta misterioasa “alteritate” care oficiaza la comuniunea sufletului cu trupul, mai intai, si apoi a persoanelor intre ele.

Drept consecinta a acestei deprecieri a suferintei, disparitia oricarui imbold sacrificial.

*

Asadar, de la ideea inocentei omului s-a ajuns la ideea “drepturilor” lui. Drepturi care, in caz de abuz, pot fi limitate. In Evul Mediu se vorbea de privilegii, nu de drepturi. Se pornea nu de la libertatea creatorului ci de la suferinta creaturii. Daca te folosesti prost de libertatile tale, ti se mai ingradesc. Daca slujeai bine suferintei tale, ti se mai usura. Societatea cavalereasca avea un model ascensional, societatea moderna are coloana vertebrala strabatuta de un vector descendent. Acum unui om i se ingaduie sa fie mediocru in deplina libertate. Faptul ca te bucuri de toate libertatile fara a dovedi mai intai ca le meriti e un indemn la mediocritate, la aplatizare, la a nu iesi din rand de teama ca ti se va mai diminua portia de “fericire”. Acum nu ti se mai poate intampla nimic bun, atunci nu ti se mai putea intampla nimic rau. Erai imboldit, deci, sa cutezi. Acum trebuie sa conservi. Si sa te plictisesti (de ce, oare, tema plictisului a aparut in literatura abia dupa asamblarea temeinica a sistemului, modern, de drepturi si libertati cetatenesti?)

*

Deci, pentru ca democratia moderna e un sistem politic edificat pe baza unui reductionism materialist si a unui pan-umanism tautologic, sunt indreptatit sa conchid ca nu exista nici o legatura intre o persoana care admira un asfintit de soare si democratia neo-liberala. Pentru ca oricine admira portocaliile arteziene ale asfintitului intr-o seara de primavara sau plajele de stele ale noptii e, in acele momente, fara sa o stie, monarhist. Traind taina, submineaza Constitutia. Ar trebui, deci, arestat.

 Mircea Platon

*Din volumul “Arta retragerii”, in curs de aparitie la Editura “Timpul”