numarul 2, aprilie 2003

NOU CUVÎNT CĂTRE TINERI

al Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

În Postul Mare al anului 1978, pe cînd era profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti, preotul Gheorghe Calciu, fost detinut politic (1949-1964), a tinut în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, cînd superiorii au înteles să i-o închidă), în fata elevilor seminaristi si a multor studenti de la institutele de învătămînt superior din Capitală (“calcistii”), sapte predici de un mare curaj mărturisitor (s-a putut vorbi de “demersul aproape sinucigas al predicilor incendiare rostite de Părintele Calciu-Dumitreasa” – Sorin Dumitrescu, în Transilvania, 1-2/1992, p. 17) împotriva demolatorilor de biserici si de constiinte. Fronda deschisă cu regimul comunist a dus, în cele din urmă, la arestarea si condamnarea sa (10 mai 1979). Eliberat sub presiunea forurilor internationale la 20 aprilie 1984, este silit să părăsească tara, stabilindu-se cu familia în Statele Unite, unde i se acordase cetătenia de onoare. Traduse si mediatizate în mai multe limbi străine, în tară predicile acestea au circulat “pe sub mînă” înainte de 1989, iar după aceea au fost publicate în mai multe periodice postdecembriste. În 1996, la Editura Anastasia, au fost editate si în volum, sub titlul Sapte cuvinte către tineri.

În 1997-98, multi tineri din România (si cu precădere cei din A.S.C.O.R.) i-au solicitat părintelui un nou cuvînt, pe care sfintia sa – răspunzînd cererilor repetate – l-a legat de marele praznic al Învierii. Îl reproducem mai jos, cu îngăduinta autorului, nevoiti să renuntăm, din motive de spatiu, la cîteva pasaje (semnalate prin crosete). Putinele paranteze drepte apartin Redactiei.

Iar în ziua întîi a săptămînii [duminica], Maria Magdalena a venit la mormînt dis-de-dimineată, fiind încă întuneric, si a văzut piatra ridicată de pe mormînt. Deci a alergat si a venit la Simon-Petru si la celălalt ucenic pe care îl iubea Iisus, si le-a zis: “Au luat pe Domnul din mormînt si noi nu stim unde L-au pus”. Deci a iesit Petru si celălalt ucenic si veneau la mormînt. Si cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergînd înainte, mai repede decît Petru, a sosit cel dintîi la mormînt. Si, aplecîndu-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit si Simon-Petru, urmînd după el, si a intrat în mormînt si a văzut giulgiurile puse jos, iar marama care fusese pe capul Lui nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăsurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat si celălalt ucenic, care sosise întîi la mormînt, si a văzut si a crezut. Căci încă nu stiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morti. Si s-au dus ucenicii iarăsi la ai lor.

Iar Maria stătea afară lîngă mormînt, plîngînd. Si pe cînd plîngea, s-a aplecat spre mormînt. Si a văzut doi îngeri în vesminte albe sezînd, unul către cap si altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Si aceia i-au zis: “Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauti?”. Ea le-a zis: “Că au luat pe Domnul meu si nu stiu unde L-au pus”. Zicînd acestea, ea s-a întors cu fata si a văzut pe Iisus stînd, dar nu stia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: “Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauti?”. Ea, crezînd că este grădinarul, I-a zis: “Doamne, dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu Îl voi ridica”. Iisus i-a zis: “Maria!”. Întorcîndu-se, aceea I-a zis evreieste: “Rabuni!” (adică: Învătătorule!). Iisus i-a zis: “Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu! Mergi la fratii Mei si le spune: Mă sui la Tatăl Meu si Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru”. Si a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul si că acestea i le-a spus ei” (Ioan 20, 1-18).

Oare ce cuvînt nou le mai poate spune cineva tinerilor mei prieteni? Au trecut de atunci ani îndelungati. O nouă generatie s-a ridicat, călită de o experientă unică si, poate, atinsă de un nou scepticism. Poate că astăzi, chiar mai mult decît atunci cînd am rostit cele Sapte cuvinte… [1978], sufletul tinerilor – pe care îi consider prietenii mei, ca si atunci (căci tot în numele lui Iisus Hristos vorbesc) – este lovit de maladii psihice aduse din lumea largă de o propagandă perfidă, deghizată adeseori sub masca democratiei si luînd înfătisarea crestinismului asa cum satana se îmbracă în lumină de înger pentru a însela pe cît mai multi.

Atunci erai oprimat prin fortă, ceea ce crea în tine o rezistentă naturală fată de un sistem de gîndire materialist, cu aspect mistic. Nu credeai, tinere, în nimic din ce ti se spunea pe atunci, pentru că, asa cum stii, sub forma adevărurilor relative, pe care stăpînii vremii le proclamau ca adevăruri absolute, se ascundea o minciună deopotrivă totală si totalitară. Atunci glasul preotului ajungea la tine prin predica rostită cu pretul libertătii si chiar al vietii, iar adevărul lui Hristos îti consola sufletul rănit de violenta limbajului politic, de întreaga teroare a vremii. Atunci ti se vorbea de internationalismul comunist si de existenta exclusiv materială, princare se căuta uciderea iubirii universale a Mîntuitorului. Atunci ti se spunea că esti o simplă piesă, fără libertate, în mecanismul social si politic, că numai integrarea în necesitate îsi aduce libertatea. Hristos te chema însă la o libertate mai mare, de cu totul alt ordin, atunci cînd spunea: “Sfinteste-i pe dînsii întru adevărul Tău: Cuvîntul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17) sau “Veti cunoaste Adevărul si Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).

Nu este asa, prietenul meu, că atunci Adevărul crestin ti se părea limpede si usor de înteles? Oare acum, în plasa de minciuni care te cuprinde din toate părtile, mai poti distinge la fel de lesne adevărul de ne-adevăr? Sub năvala “evanghelizării” de tip protestant si neoprotestant, în care adevăruri partiale ale crestinismului îti sînt predicate pe fondul satanic al rock-ului si în forma teatralizării de cartier, cu răcnete si lacrimi false, cu minuni si vindecări care plouă peste capul tău buimăcit, cum mai poti găsi pe Hristos cel adevărat în inima ta? Ieri, sub teroarea ateismului comunist, puteai să-ti împodobesti sufletul cu trupul Domnului, uns cu miresme, asa cum îl puseseră în mormînt Iosif si Nicodim. Astăzi, sedus de ritmul infernal al tobelor si de vuietul cu ritm sălbatic al “propovăduirii” sectante, nu-L mai găsesti pe Dumnezeu si stai, ca Maria Magdalena, plîngînd în fata mormîntului gol al sufletului tău.

Cine ti L-a furat pe Dumnezeu? Care grădinar L-a ascuns de tine, ca să fii acum singur si să plîngi?

Întoarce-te la adevărul simplu al credintei si la textul învierii lui Hristos. Aleargă ca Petru si Ioan spre mormîntul Domnului, apleacă-te, intră, si vei vedea si vei crede, cunoscînd Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morti!

Poate că ieri, cînd comunismul căuta să smulgă orice credintă din inima ta si să facă din tine un simplu surub în angrenajul masinii sociale, tu, dintr-un spirit de revoltă tinerească, Îl aveai mai mult pe Hristos în sufletul tău decît Îl ai astăzi. Azi esti atacat de pretutindeni de toate organizatiile anticrestine, care vor să facă din vechile popoare credincioase un fel de amestec inform, usor de manipulat, asa cum se întîmplă si-n lumea politică […]

Acest totalitarism se exprimă tot mai mult si în viata Bisericii, prin organizatii internationale pretins ecumenice, care impun de fapt o nouă religie, o nouă liturghie, fără nici o sacralitate, fără taine si fără ritual, ca într-o piesă modernă […], desacralizare la care, din nefericire, se pretează si unii reprezentanti ai clerului ortodox, asa cum este cazul brosurii Reconcilierea – dar al lui Dumnezeu si început de viată nouă, editată la Iasi, în 1995 […] Această lucrare, în portiunea ei liturgică, este un atentat la sfintenia liturghiei ortodoxe si o negare a valorii ei de taină.

Cum să nu stai, ca Maria, în fata unui mormînt gol? Toate aceste atacuri sînt date împotriva ta, tinere, cu osebire împotriva ta, căci esti mai lipsit de apărare si mai sensibil la nedreptăti; si toate vor să-ti spună că esti un mormînt gol dacă nu asculti de ei. Însă stă scris: “Iubitilor, nu dati crezare oricărui duh, ci ispititi [cercetati] duhurile de sînt de la Dumnezeu, fiindcă multi prooroci mincinosi au iesit în lume” (I Ioan 4, 1).

Cine ispiteste astăzi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu, cînd însisi preotii ortodocsi si catolici ajung să predice un mesianism anticrestin, asemenea sectelor înfiintate de rebelii Bisericii […]? Cine îti reîmpodobeste inima cu prezenta lui Hristos cel adevărat, nu cu hristosii mincinosi ai acestui veac? […]

Te-ai născut, tinere, din nou, nu din poftă trupească, nici bărbătească, ci din Dumnezeu, Care S-a făcut trup pentru tine si din a Cărui plinătate te-ai împărtăsit, si har după har ai luat [pentru întregul context, vezi Ioan 1, 12 si urm.]. Acest har îti este scut împotriva desfrînărilor la care te îndeamnă învătătorii tăi de azi, vorbindu-ti despre libertate ca despre ridicarea oricăror oprelisti din fata ta. Bunul simt este un fetis, cinstea – o notiune perimată, sexualitatea – o descătusare a animalului din tine, asemănarea ta cu Hristos – o poveste creată de preoti, iar iubirea de Dumnezeu si de semeni – o nouă formă de încătusare a personalitătii. Cercetează în inima ta, dincolo de acest hătis diabolic al minciunii, si vei găsi Adevărul, singurul care te face liber! Si supremul adevăr este Învierea. Învierea lui Hristos, ca pîrgă a învierii tale.

Se apropie Săptămîna Patimilor, pe care o întîmpinăm plini de durere si pocăintă pentru participarea noastră la uciderea lui Hristos, nu numai din simplă descendentă “adamică”, dar si prin actele noastre de fiecare clipă prin care L-am rănit pe El, idealul desăvîrsirii umane, prin căderile noastre de fiecare zi. Preotul va proclama de la altar “moartea lui Dumnezeu”, iarăsi si iarăsi, halucinant si obsedant, în timpul celor 12 Evanghelii. În Vinerea Mare, ne vom tîngui ca Sfînta Fecioară pentru moartea Lui: “Primăvară dulce, Fiul meu cel dulce, frumusetea unde ti-o au pus?”. Îndurerati vom fi si plini de lacrimi, dar niciodată deznădăjduiti, fiindcă stim că a venit vremea cînd “Fiul Omului va fi prins si dat pe mîna bătrînilor, care-L vor judeca si-L vor condamna, si va fi dat la moarte, dar a treia zi va învia”. De aceea si cîntăm în timpul Prohodului: “Ca un leu, Tu, Doamne, în mormînt apunînd, ca un pui de leu Te scoli, înviind din morti”.

Cu carnea sfîsiată, îmbătrînită de chinuri, Hristos se scoală “ca un pui de leu”, înnoit prin spiritualizarea totală a trupului. “Ca un pui de leu” iese din giulgiurile întărite de miruri, lăsîndu-le neatinse, păstrînd forma; “ca un pui de leu” se ridică strălucitor prin piatra mormîntului, fără a lăsa urme, piatră pe care, apoi, îngerul o va ridica pentru a arăta femeilor că Iisus nu mai era în mormînt: “Veniti să vedeti locul unde Îl puseseră…”

Hristos a înviat!

Paradoxal: preotul, care îti spusese că Hristos a murit, proclamă acum, în lumina strălucitoare a Adevărului, că El a înviat. El stie, el îti propovăduieste adevărul Învierii cu convingere. Nu mai esti un mormînt gol, prietene! Hristos cel înviat te locuieste si bucuria Lui rămîne întreagă în tine.

De Pastele lui 1981, eram în închisoarea Aiud. Dimineata, cînd garda se schimba, încălcînd toate regulamentele draconice ale închisorii, i-am spus gardianului (unul dintre cei mai cruzi): “Hristos a înviat!”. A ezitat cîteva clipe, în care, ca într-o străfulgerare, am văzut perindîndu-se pe chipul lui inocenta copilăriei, cînd mama sau bunica îl ducea de mînă la biserică si cînd auzea glasul ca de înger al preotului spunînd: “Hristos a înviat!”. După această clipă de ezitare, mi-a răspuns în soaptă: “Adevărat a înviat!”. A fost pentru mine cea mai sigură dovadă că nu mă înselasem niciodată în această privintă: cel care mă tortura îmi confirma Învierea Domnului. Am plîns în tăcere, cu lacrimi de bucurie.

Mai tîrziu a avenit colonelul Prisăcaru, să-mi dovedească, acolo, după gratii, în frig si foame, prin argumente marxiste, că era stupid să cred si să afirm învierea lui Hristos. A intrat în celulă si i-am spus: “Hristos a înviat!”. M-a privit fix cîteva secunde si apoi m-a întrebat: “L-ai văzut tu?”. “Nu L-am văzut eu, domnule colonel, dar cred în Înviere pentru autoritatea celor care L-au văzut înviat si au mărturisit: apostolii si ucenicii, femeile mironosite, ostasii care au zăcut ca morti, străpunsi de lumina Învierii, milioanele de mucenici care, în clipa mortii martirice, au avut viziunea lui Iisus cel înviat. Nici dumneavoastră nu ati văzut Polul Nord, dar nu vă îndoiti de existenta lui, pentru autoritatea celor ce v-au informat. Nu i-ati văzut pe Marx, nici pe Engels, nici pe Lenin, dar nu credeti în existenta lor si, presupun, în teoriile lor, pentru autoritatea celor ce vă vorbesc despre ei…”

Mă risipeam într-o argumentatie stupidă si cadaverizată, folosind dovezi omenesti, moarte dinainte de a le fi rostit, atunci cînd Adevărul suprem constă în simpla lui proclamare. Treceam, oarecum, prin situatia Sfîntului Apostol Pavel, care făcea uz de filosofie în fata cetătenilor athenieni, vorbind despre irationalul, antirationalul act al învierii [vezi Fapte 17, 15-32]. Ucideam, treptat-treptat, duhul adevărului pe care gardianul de mai înainte îl aprinsese în celula mea prin simpla confirmare a Învierii: “Adevărat a înviat!”…

Tinere prieten, pot să-ti însir dovezile biblice ale Învierii, pot să te trimit la mormînt cu Petru si Ioan, ca să vezi cum a iesit Iisus din giulgiuri, fără să le strice forma, sau din piatră, fără s-o spargă; pot să-ti spun, ca pe apă, toate arătările Lui în fata apostolilor, a ucenicilor si a sfintilor. Toate sînt, în gura mea, fum si ceată, dacă Duhul lui Dumnezeu nu vorbeste prin mine.

Hristos a înviat în inima ta înainte de a ti-o spune eu sau altcineva. Si tu stiai acest lucru si l-ai confirmat, asemenea gardianului meu, atunci cînd ai strigat din adîncul convingerii neargumentate: “Adevărat a înviat!”.

Nu alerga după spectacole. Nu alerga după minuni ieftine făcute pe scenă. Nu alerga la bolboroselile fără sens ale sectantilor […] Mergi la cel mai simplu dintre adevăruri, la cel mai neargumentat si mai de neargumentat:

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!