numarul 2, aprilie 2003

Demistificarea trecutului legionar al lui Eliade

În Romania, chiar si dupa prabusirea vechiului regim comunist, istoriografia pare sa fi ramas la fel de timorata (pe fondul mai general al mentalitatii stangiste), informarea publicului larg si educatia nationala a noilor generatii suferind în continuare de numeroase lacune si mistificari (de la manualele scolare si pana la presa culturala). Mai ales în privinta dreptei romanesti, trecute sau actuale, exista un fel de întelegere tacita între toate factiunile ideologice ale stangii: perpetuarea comoda si interesata a vechilor poncife sau prejudecati. Din acest punct de vedere, stanga (neo)comunista si stanga democratica (adica, altfel spus, atat stanga “proletara”, cat si cea “intelectuala”) si-au dat mana de peste un deceniu încoace, într-un consens demn de o cauza mai buna.

Astazi, întocmai ca si ieri, romanul – cu exceptii din ce în ce mai rare – joaca dupa cum i se canta. Dupa ce, pana nu demult, ne-am straduit sa gandim, sa simtim si sa actionam în asa fel încat sa le intram în voie “stapanilor de la Rasarit”, iata-ne acum zelosi sa intram cu orice pret în voia “stapanilor de la Apus”; desigur, e o jumatate de pas înainte, dinspre “barbarie” spre “civilizatie”, dar mentalitatea ramane, din pacate, tot aceea a conformismului nevertebrat. Comandamentele care vin astazi dinspre forurile oficiale ale Occidentului sunt fundamental antinationale si anticrestine, în aceasta privinta “internationalismul democratic” deosebindu-se prea putin de “internationalismul proletar” de trista amintire. Pe langa alinierea economica, ni se solicita si o neconditionata aliniere ideologica, încat se creeaza impresia ca, sub paravanul poleit al unei democratii clientelare, noi n-am facut decat sa cadem din lac în put…

Zelul nostru actual, de natiune complexata, ne face sa ne ajustam procustian, în continuare, nu doar prezentul, ci si trecutul. Astfel, dreapta politica, spiritualismul ortodox si traditionalismul cultural ni se par lucruri pe care ar trebui sa le stergem din memoria nationala: daca acestea sunt “exigentele” clipei, atunci stam gata sa ne lepadam pana si de mortii nostri, chiar daca ei se numesc Mihai Eminescu sau Mircea Eliade! Cu astfel de perverse autoprofanari – echivalente, în cele din urma, cu o benevola “spalare a creierilor” – credem noi ca ne vom cuceri statutul de natiune “europeana” si “civilizata”!

Atat de mult am mintit despre noi însine, dupa vremuri si împrejurari, încat, cel putin pentru secolul XX, propria noastra istorie, cu valorile ei politice sau spirituale, atatea cate au fost, au ajuns s-o cunoasca mai bine si s-o judece mai corect… strainii! Fenomenul legionar este un exemplu tipic în aceasta privinta. În timp ce noi l-am coplesit, decenii de-a randul, cu mistificarile, injuriile si calomniile cele mai josnice, altii s-au straduit onest sa-l cerceteze si sa-l înteleaga, fascinati de amploarea si unicitatea lui, dincolo de rezervele legitime pe care le-au formulat cînd a fost cazul – nu cu patima, ci cu luciditate. Cert este ca nici un alt partid din istoria Romaniei n-a mai atras în asemenea masura atentia strainatatii, atat la vremea respectiva, cat si în posteritate. Poate si pentru faptul ca a fost singura formatiune publica specific romaneasca din ultimele doua veacuri, iar nu o simpla imitatie mecanica dupa modele apusene, cum au fost – chiar daca în grade diferite – toate celelalte. Literatura legionara clasica a fost tradusa, de la sfarsitul anilor ‘30 si pana în zilele noastre, în toate limbile mari ale Europei, iar referintele bibliografice straine la Miscarea Legionara însumeaza mii de titluri si sute de volume, cele mai multe înca ignorate în Romania[1]. În orice caz, putinele care s-au tradus (Armin Heinen, Francisco Veiga, Eugen Weber etc.) ofera o informatie mai bogata si o perspectiva mai pertinenta decat majoritatea lucrarilor romanesti de referinta. Acest lucru este valabil si pentru cele cateva personalitati culturale romanesti de faima mondiala care au fost legate în tineretea lor, în masura mai mare sau mai mica, de Miscarea Legionara (Mircea Eliade reprezentand cazul cel mai notoriu). 

Pe aceasta linie se înscrie si volumul Mircea Eliade, Legiunea si noua inchizitie (Ed. Vremea, 2001, Bucuresti), semnat de profesorul si editorul italian Claudio Mutti (n. 1946), bun cunoscator al istoriei politice si spirituale a romanilor din secolul XX si unul dintre cei mai avizati cercetatori occidentali ai fenomenului legionar romanesc. Traducator în italiana al principalelor scrieri legionare (cele mai multe aparute chiar la Edizioni all’insegna del Veltro din Parma, editura pe care a întemeiat-o si o conduce din 1978), este, în acelasi timp, autorul catorva studii serioase despre legionarism, axate mai ales pe raporturile unor mari personalitati culturale romanesti[2] (dar si italiene[3]) cu miscarea lui Corneliu Codreanu.

În acest context, figura lui Mircea Eliade s-a bucurat de un interes aparte, de la micul volum Mircea Eliade e la Guardia di Ferro (Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1989)[4] si pana la recentul articol polemic “Mircea Eliade e l’Olocausto” (în Orion, nr. 200, mai 2001, pp. 39-41). Abordand subiectul fara prejudecati, cercetatorul italian îsi propune sa demonstreze, cu stringenta logica si meticulozitate documentara, ca tineretea legionara a lui Mircea  Eliade e un fapt de netagaduit, cu puternice rezonante în viata si opera sa (publicistica de tinerete, piesa de teatru Ifigenia legionara, nuvelele Un om mare sau Adio!, romanele Noaptea de Sanziene sau Nouasprezece trandafiri, memorialistica etc.) fara ca prin aceasta sa merite a fi culpabilizat si contestat, cum au încercat (si continua s-o faca) purtatorii de cuvant ai anumitor cercuri anticrestine si antitraditionale din Israel, Statele Unite, Italia, Franta sau Romania, constituiti într-o adevarata noua inchizitie ideologica (în mare parte, de sorginte marxista). Optiunea legionara a lui Mircea Eliade se motiveaza istoriceste si sufleteste, facand parte din destinul tragic al generatiei sale, a carei forta creatoare nu poate fi însa contestata. Adevarul despre acest aspect al vietii si gandirii lui Mircea Eliade se îngemaneaza cu adevarul despre fenomenul legionar, pe care el l-a resimtit întotdeauna, ca si Codreanu însusi, nu atat ca pe “un fenomen politic”, cat ca pe unul “de esenta etica si religioasa”, înnobilat si încununat de un martiraj fara precedent în istoria moderna a lumii crestine; el este, de altfel, cel ce a definit legionarismul drept “singura miscare politica romaneasca ce lua în serios crestinismul si Biserica” (cf. Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, pp. 26-27).

Pornind de la controversatul “Dosar Mircea Eliade” aparut în Israel (Toladot, nr. 1, ianuarie-martie 1972), Claudio Mutti arata ca sunt la fel de neavenite atat ulterioarele contestari violente (de tip Furio Jesi, Alfonso M. di Nola, Norman Manea, Leon Volovici, Edgar Reichmann, Daniel Dubuisson, Cesare Segre, Cristiano Grotanelli etc.), cat si apologiile timorate (de tip Ioan P. Culianu, Mircea Handoca, Julien Ries sau Roberto Scagno). Si unele, si altele au la baza tendinta spre mistificare, chiar daca din ratiuni diferite. Autorul îsi propune tocmai un travaliu de de-mistificare, travaliu pe care, spre rusinea noastra, cercetatorii romani au întarziat sa-l întreprinda cu fermitate si profesionalism.

Desigur, analizele istorice si culturale ale autorului italian, adresate unui public care numai tangential este cel romanesc, nu epuizeaza subiectul; din punctul nostru de vedere, ele constituie în primul rand o invitatie la o reevaluare onesta, pe teren romanesc, atat a dimensiunii legionare a biografiei si operei lui M. Eliade, cat si a fenomenului legionar în genere, fara balastul mistificator al prejudecatilor curente. Poate ca a venit vremea sa ne judecam propria istorie/cultura si altfel decat prin prisma tendentioasa impusa de acei “cercetatori” inchizitoriali ce s-au asezat, în mod deliberat, “de-a stanga” Adevarului…

Razvan Codrescu