numarul 2, aprilie 2003

Formule ale prozei fantastice eliadesti

Exista doua mari etape în proza literara a lui Mircea Eliade – una interbelica, cealalta postbelica. În prima etapa, cuprinzând adolescenta si tineretea creatorului (cca. 1920 – 1945) fictiunea este cu precadere realista. În cea de a doua etapa, întinsa pe patru decenii,  domina naratiunile mitico-fantastice, elaborate dupa o formula proprie. (Faptul ca în aceste decenii de exil operele belestristice, inclusiv Jurnalul si Memoriile, au continuat sa fie elaborate în mod exclusiv în limba româna probeaza patriotismul scriitorului). De la jumatatea deceniului al treilea, formula naratiunii fantastice devine concurenta si înlocuieste proza de observatie realista, fenomen care poate fi urmarit si în naratiunile din primul deceniu postbelic.

În anii '30, Eliade vorbea de existenta unui “sentiment fantastic pur românesc”, ca modalitate a intuitiei colective, pe care va cauta sa o reconstituie în naratiunea culta. Primul roman de acest tip, Domnisoara Christina (1936), este construit din aceeasi perspectiva, a spiritului care experimenteaza lucid, ca si naratiunile realiste anterioare. Sunt preluate formule ale romanului de serie neagra, în voga atunci în literaturile occidentale. Scrierea se conformeaza retetei cunoscute: motivul central este acela al strigoiului; exista un erou narativ creditabil, tânarul Egor, care asigura  nota de obiectivitate; trecerea de la evenimentul cotidian (vizita la conacul familiei Moscu) la acela pur fantastic (actul erotic cu un strigoi, Christina) este treptata; se produc evenimente fantastice si terifiante (manusa care se face pulbere la atingere, moartea Sandei, explicabila doar prin sugestie demonica); interesul narativ consta, în primul rând,  în descrierea inexplicabilului malefic.

Un an mai târziu, romanul Sarpele (1937) contureaza mai limpede tendintele proprii. Schema epica de aici reprezinta un pattern pentru proza fantastica eliadesca. Complotul mitico-fantastic porneste de la elemente simbolice. Punctul de interes profan (urmarirea unei istorii erotice) este activ la suprafata textului. În aceasta structura de suprafata se insinueaza, cu discretie, procedee ale epicii fantastice (metamorfoza, anticipatia, confuzia om-animal etc.). Structura de adâncime se creeaza dintr-o interpretare, dupa alt cod, a acelorasi asertiuni. La acest nivel se recunosc scenarii mitice, precum cel al labirintului, al epifaniei, al cuplului primordial. Descifrarea sensurilor filigranate dubleaza miza semantica si mareste interesul estetic. Situatia fantastica este utilizata ca procedeu initiatic, de revelare a structurii mitologice a profanului. Este prima naratiune în care ambiguitatea dintre semnificatia mitica si aceea profana prevaleaza asupra clasicei ambiguitati cultivate de proza fantastica, aceea dintre sensul rational si cel fantastic al faptelor.

Urmatoarele doua proze, Secretul doctorului Honigberger (1940) si Nopti la Serampore (1940), reprezinta o deplasare de pe teritoriul mitic autohton catre acela indian, prilej de a pune în valoare sistematica ezoterica a unei mari culturi,  mai exacta, în amanunte  epice, decât mitologia româneasca. Fata de romanul Sarpele, s-a facut un pas înapoi, pentru ca, în ambele proze, supranaturalul este utilizat într-o perspectiva mai mult enigmatica si senzationala, decât initiatica. În general, prozele cultiva clisee narative, precum disparitia inexplicabila, detectivul, ancheta, cadrul exotic, experienta magica.  Eliade pare sa puna accentul pe testarea posibilitatilor de insolitare ale epicii - este de recunoscut mai ales intentia de aplicatie narativa a tezelor vedice privitoare la temporalitate.

Romanul Noaptea de Sânziene, elaborat între anii 1948 – 1954, constituie, de departe, cea mai ampla creatie epica a autorului, cu o evidenta intentie de opus magna. Viciul de constructie al textului consta în oscilatia între roman realist si naratiune pe schema ideologica a sacrului camuflat în profan. Temporalitatea volumului este ciclica: deschisa, în primul capitol, de catre o traire premonitorie, ea se închide, în ultimele pagini,  prin confirmarea  ei. Scenariile mitice nu organizeaza tot materialul epic, chiar daca acesta este cuprins într-o durata sacra. Un întreg roman, cuprinzând doisprezece ani de istorie, personaje si situatii complexe, a fost scris pentru a detalia narativ premonitia ca o masina, absenta la o prima întâlnire de dragoste, va aparea la o alta întâlnire si se va face nevazuta “exact la miezul noptii”. Intriga porneste de la foarte putin, si multe pagini sunt necesare pentru lamurirea si sustinerea importantei sale, caci amanuntul prezentei sau absentei unei masini dintr-o scena epica (aici, aceea a întâlnirii de dragoste) ar putea determina în mod adecvat doar continutul unei istorii restrânse, de pilda cel al unei schite. Functiile personajelor releva acelasi caracter hibrid ca si în cazul structurii romanului. Eliade are reflexul dramaturgului, de a distribui pe roluri actantii. Rolurile sunt prea multe si prea transparente, indiciu ca universul epic nu poate trece pragul unui anume schematism. Suprapunerea mai multor roluri la nivelul unui personaj indica si ea o precaritate a fictiunii, prin conflictul dintre scenariile epice divergente.

Întâlnirea, aici, a celor doua modalitati majore ale prozei sale, cea fantastica si cea realist-mimetica, pare sa-i fi dat autorului prilejul sa-si limpezeasca perspectivele de urmat. Doua sunt initiativele care schimba aspectul epicii eliadesti postbelice: trecerea de la formele ample, de tip roman, la proza scurta si construirea subiectelor din perspectiva tezista, în sens superior, a camuflarii sacrului în profan. Naratiunile din primii ani postbelici (Un om mare, 1945, Douasprezece mii de capete de vite, 1952; Fata capitanului, 1955; Ghicitor în pietre, 1959; O fotografie veche de paisprezece ani, 1959; La tiganci, 1959), adunate în volumul Nuvele,  publicat la Madrid în 1963,  afirma formula  narativa originala. Fiecare dintre ele prezinta impunerea în cotidian a unor forte obscure, de o natura necunoscuta, dar care este sugerata prin raportare la stratul cultural mitologic. Manifestarea acestor forte este urmarita prin urmatoarele situatii narative fantastice: macantropia, \ntoarcerea în timp, închiderea într-un cerc hermeneutic mitologic, divinatia, vindecarea magica, trecerea într-un alt tip de existenta. Cele mai multe naratiuni contin o istorie lineara, cu fapte inexplicabile care capata sens prin raportare la scenarii mitice. Masura în care ordinea mitica se dezvaluie este variabila. În textele, mai apropiate de povestirea fantastica traditionala, în care accentul se pune pe prezentarea efectului fantastic, aceasta este doar sugerata. În altele, functionalitatea aparatului mitic este ostentativ urmarita, uneori prezentata explicit. Scenariul narativ riguros determinat de catre o sugestie mitica, si nu foarte amplu, reuseste cel mai bine.

În deceniile 7 si 8 ale secolului trecut, Eliade continua, de regula, sa produca fictiuni Pelerina (1975), Les trois grâces (1976), Tinerete fara de tinerete (1976), În curte la Dionis (1977), Nouasprezece trandafiri (1979), Dayan (1980), La umbra unui crin (1982) în care se manifesta acelasi mecanism epic mitico-fantastic. Se tinde a se asocia într-un corpus comun, de tip saga, toate spectacolele mitico - fantastice montate. Se poate vorbi si de mitizarea unui spatiu, acela bucurestean, pe care scriitorul nu a renuntat sa îl transfigureze artistic, nici dupa trei sau patru decenii de exil. Situatiile epice, motivele fantastice, temele pasajelor reflexive sunt reluate de la o naratiune la alta si se armonizeaza. Nu doar tipologia, ci si identitatea personajelor tinde sa ramâna aceeasi. Reprezentant al mitului Orfeu si Euridice, cuplul Adrian si Leana fusese prezentat, tangential, înca în nuvela Pe strada Mântuleasa, pentru a deveni subiect central în nuvela  În curte la Dionis. Ieronim Thanase, teoreticianul functiei soteriologice a spectacolului, este preluat în romanul Nouasprezece trandafiri din povestirea Uniforme de general. Neobositul detectiv Albini actioneaza în romanul Nouasprezece trandafiri, ca si în Les trois grâces sau în Pelerina, ultima nuvela eliadesca.

Din pacate, aceasta tendinta catre monumental, catre epopeea mitico-fantastica, este limitata de manierisme. Aura de mister a faptelor se pierde tot mai mult. Autorul a reluat,  cu multa insistenta, scheme epice pe care le mai utilizase în anii '30, asociate aceleia fantastice. Situatiile epice traduc mult prea lesne scenarii mitice fastuoase. Manifestarea lor este rigida, lipsita de naturalete, situatie la care se adauga, adeseori, si flora eseistica. Schema evidentierii sacrului în profan risca, în rostogolirea de fapte senzationale,  sa fie interpretata ca un pretext, o conventie, pusa mecanic în aplicare.

Opera scriitorului reprezinta un drum invers, de la profanul literaturii, fiica a mitologiei, la discursul mitologic. Asa dupa cum întelegem din mai multe notatii ale sale, Eliade dorea ca literatura sa-si asume angajamentul sacrului si pe cel al istoriei. Singurele întâmplari care pot fi narate sunt acelea sacre, si gestul narativ eliadesc ne apare drept cosmologic: din haosul initial de evenimente profane, el desprinde un sens. Conventia situatiei fantastice este menita sa releve contradictia dintre sacralitatea mesajului si extractia profana a sa. Perspectiva sacra este aceea care se opune cotidianului, si nu evenimentul fantastic, profan, în fond, si izolat în simpla sa fenomenalitate. Discursul fantastic rezolva, în proza lui Eliade, contradictia dintre sacralitatea referentului si caracterul profan al povestirii moderne.

Ioan Raducea,
doctorand in literatura fantastica, Universitatea Iasi